Valareanu Sarbu Nic 271x300Primăvara

Se face dimineață-n gânduri
primăvara șterge urmele iernii
pornește pe drumul verdelui crud
seva-i subțire își găsește loc, totul înflorește.

Lumina-i tînără, blândă și dulce
pune brățară de platină la încheieturi,
ființele sporesc fără să simtă,
o fată cântă la violoncel.



Cerul se deschide la culoare și urcă
nopțile prind întunericul de gât și-l sufocă,
o astenie se stinge încet din trup
îl face mlădios ca nuiaua de salcie.

De sub picioare iarba se ridică,
nu-i loc de cărare,
iubirea plutește și capătă aripi
n-o mai oprește nici vântul.

Femeie - floare de trandafir

Voi înnobila
lemnul
răstignind
trandafiri urcători,

îl voi altoi
în ochi
de lumină visători
și vor înflori
liberi în culoare
înmiresmată.

Spinii din sânge
vor fura lacomi
o picătură,

durere nu va fi,
nici lacrimă
decât bucurie.

Se naște azi alb
un făt frumos
din femeie - floare
de trandafir urcător.

Fără teama din vorbe

Când streșinile iubirii curg
pe acoperișul ei strălucește soarele,

gândurile mele se întrupează în cuvinte
fără teama din vorbe
se scaldă în oglinzile cerului.

La fel ca-n marginile visului
când se termină totul pe neașteptate
de rămâi cu o părere de rău sau de bine.

străbați apoi ținutul naiului
cu reflexe purtate-n memorie
cum cântecul ciocârliei.

macii câmpiei s-au trezit
ascultă...

Aură norocoasă

Să-i pui iubirii aură norocoasă
și din plinul ei să umpli sufletul,
e o tandrețe de floare mirositoare,

pliază în inimi bucurie
cu flămânde așteptări de dragoste.

Când nimic nu se aude în jur
totul foșnește în sânge.

Iar gândurile din zbor se desprind,
cad prin tine în forme de înrobire.

Intră în trupul poeziei fără cuvinte
și se păstrează definitiv în memorie.

De o asculți iubirea crește ca iarba
și flori te înfășoară în albul purității
cu aură norocoasă.

Carul cu flori

Venită din spatele umbrelor
cu raze de lumină în mâini
stratifică iubirea sub piele

și cu inima simte.

Nu mă mai caută cu ochii
se face scară să urc
până la izvorul din care beau.

M-atinge c-un gând, săgeată ascunsă,
alcătuire dureroasă în carne
plăcere cuibărind.


Poarta fără stâlpi înflorește
și lasă loc să treacă
carul cu flori.

Oaspeții așteaptă.

Viața-n floare de lotus

O să se tragă zăvoarele de lemn,
porțile o să suspine din încheieturi,
se va lumina dincolo de ziduri,
de vor năvăli fluturii pictați.
Aburi din pământ se ridică la ceruri
și ele au scările trase.

Asemenea unor sertare cu obiecte diverse
memoria mea se deschide încăpătoare,
rămâne fără margini.
Se decojește noaptea până la piele
atât cât să se poată iubi cu stelele
așteptând luceferii să coboare pe pământ,
zburători cu aripi reci prin visele femeilor.

Tu torni în mine mierea într-o amforă
și o așezi între pietre prețioase.
Se vor subția după ploi marginile
și-n freamăt vor aluneca printre noi,
să germineze mai departe din sâmbure
viața ce se deschide-n floare de lotus.

când sosește primăvara

sunt plecat în alt anotimp
mă urmărește o veche poveste
în spatele meu zace trecutul căzut la pământ
nimeni nu știe să-mi spună
când sosește primăvara aceea fulminantă
în care iubirea e-n muguri și florile așteaptă
diminețile cu soarele-n ochi

am primit scrisori ca pe vremuri
pe care nu le-am deschis
mi-a fost frică de schimbări neprevăzute

de mâine începe drumul
tu mă vei aștepta la fântâna de la răscruce
cu ciutura plină de dor
în față drumurile anotimpurilor
pline de primejdii
care ne vor împreună

Unde freamătul e dulce

Degetele ei subțiri și lungi
îmi apasă pe dorurile inimii
lăsate să aștepte vindecarea.

Cântecul se naște atât de repede
dintr-un adânc descoperit târziu
între izvoarele dintre colinele pieptului
unde freamătul e dulce
ca-n frunzele teilor înfloriți
lăsați să se scuture de arome
peste iubiri în treacăt.

Serile aproape încurcate-n tăcere
stau la pândă pe poteci neumblate
și caută cu ochii înnoptați
semnele stelelor sudului
pe care oamenii nu le văd,
privesc doar cu mirare și oftează.

Dacă viața n-ar fi atât de frumoasă,
atât de grăbită,
și noi atât de nepăsători
am prețui la timp miracolul ei.

Albastră fereastră

Știe să uite
cum moare în fiecare clipă
plină de iubire neîmplinită,

așteptare de clopot spart
să-i plângă sunetele.

Cuvintele lăcrimează-n silabe
cu arome de mirt
fumegă printre buze dorințe.

Privirea din unghi ascuțit
umbră în sângele inimii,
albastră fereastră
și zbor,

atât cât poate să poarte
crucea pe umerii goi.

Învață să-și macine tristețea
în noapte prin gânduri
când se luminează de ziuă
și înfloresc merii,

păsările să intre în cânt.

Coarneșul

Nu mă miră nerăbdarea,
cireșul coarneș a înflorit,
cireșele lui negre și dulci
o să fie culese în curând
de femei cu sânii copți
de mângâieri calde.

Aroma nașterii din cofragul nopții
toarnă rozul în alveole.

Trupul se face pietros și fierbinte
cu plinul desprins din mine
ce nu-și mai lasă altceva
decât bucuria împlinirii.

Respirul ce aburește oglinda
și vede-n ea încrederea,
capătă izbândă
și putere de viață.

Un transfer de lumină
o parte de miracol,

născare slobozită
din ființa iubită.

Am presărat petale

Am presărat petale pe patul așteptării,
gândurile călătoreau departe.

Mă forțez să-mi mobilizez toate simțurile
existente în stare de veghe,
inima mi-a întărit trăirile furate,
am ridicat ochii spre cerul schimbător
cu toate sentimentele strânse-n mănunchi,
le-am lăsat să-și îmbrace culorile potrivite
și am plecat în lume.

Azi aud în mine clopoțeii de ceară
cum picură o ploaie de primăvară,
tu aluneci în petalele ce cad din meri.

Cu flori de tei în păr

Acolo voi înnopta
printre necunoscutele din strofele poemelor
cu flori de tei în păr
și nuferi la gleznele fine pe apele visului.
Pulbere de polen pe sprâncenele nopții
îmi risipesc arome odihnitoare.

Tunet de sunete în pereții clopotelor,
răbdare ruptă de ispite, prețul trădării
într-un contur șters, învechit,
rugină poroasă de metal pe pielea sferelor
rostogolite șerpuit printre stele.

Moartea zăvorâtă prin hăuri
prin ea însăși să piară,
luptă cu dinții și nu se lasă închisă niciunde,
iese la suprafață odată cu ecoul
ce se pierde-n păduri nesfârșite.

Vitralii de culori filtrează lumina
și ne pune în ochi mirajul,
necunoscuta mea e-nfășurată-n mătasea cuvintelor
ce capătă nume.

La sânul ei dorm crinii înfloriți

Încearcă peste tot să risipească
raze în oasele luminii,
ochii rotesc unghiurile pe toate fețele geometriei.

Poartă-n rădăcini oglinzile cerului,
scoate din umbrele morții îngerii norocului,
lauda învierii ca o taină sublimă
fuge din oameni teama și înflorește speranța.

Partea ascunsă a cunoașterii nu rămâne așa...

Fiecare poartă sămânța ce răsare din cuvânt
și iese-n afară sarea pământului.

Nu se întoarce din drum, merge până la capăt,
deschide ferestrele nopții să zâmbească stelele,
își umple inima cu strugurii sufletului.

Nu se știe învinsă, caută piedici pentru depășit,
învată să zidească cuvintele în poeme înalte.

La sânul ei dorm crinii înfloriți
cu clopotele lovite de tăceri.

Chiar dacă fac popasuri pe drumul înserării
copacii mă însoțesc urmărind norii,
păsările sunt rare și tot mai mute,
toată suflarea așteptă crepusculul.

Lacrimă de crin

Ori de câte ori mi se fură gândul
cuvintele îl aduc înapoi.

Imaginația îl îmbracă de sărbătoare,
îl lasă să zboare prin culori,
să visez femeia din cearcănul stelei
care-i respiră vorbele subțire
și le topește-n unghiul fericirii,
lacrimă de crin
căzută pe obrazul dimineții.

Uneori sunt și capcane crude
pe care le sar cu privirea și uit
de curbele visului în care mă aflu.

Tu rămâi mereu o primăvară!

Nu-i drept să-nceapă-n mine iarna,
să se oprească frumoasele ninsori
și să-și facă de cap gerul.
Tu mă aștepți șoptitoare să-ți răscumpăr iubirea
zidită-n câteva cuvinte prin care revin
scriu cu fosfor sub pielea prin care respiri
și ovală ca semnul născut între genunchi
asculți nespusul inimii care vibrează,
înghite nemișcarea și bate oarbă la poarta
pe care s-a încrustat sărutul.

Lumina îmi scapără ghețuri de tăcere,
priveghez oglinzi îmblânzite de trupul tău,
mâinile lacome își caută darul fraged,
degetele închid mijlocul subțire
în cercul de foc unde dorințele cuib își fac.

Umăr la umăr destrămăm timpul
și prin el facem drum
în orice anotimp.
Tu rămâi mereu o primăvară!


Cum cântecul păsării

Lasă-mi hărăzit harul
ce mulți dintr-ai mei l-au avut
chiar fără să știe.

Adaugă-mi în cuvinte sâmburii
spuselor de către ursitori,
când gândul mi-l cheamă zeul hârtiei
chiar și ce scriu fără mirare
inimii mele să-i fie deajuns.

Nimbul celor aleși
mi-l pune pe frunte-n lumină
cum cântecul păsării
ce se anunță pe sine la concert
în fiecare primăvară
și apoi tace.

Lasă-mi harul meu dăruit
celor cu sufletul atins de cuvinte
ca un balsam nevăzut,
plăcerea de a fi absorbit de frumos
până-n adâncul iubirii.
Prin mine trec fluturi

Ea era sortită să-mi fie umbră,
gleznă subțire cu pulpa sonoră,
rotulă în fiecare cuvânt.

Ea se cățăra pe ploi
ca să înverzească pământul,
totul să înflorească.

De bucurie eu
o priveam ca pe-o minune
întinsă peste lume.

Strălucea mai mult decât e posibil
în ochii mirați
și nu observa nimic deosebit
la privitori.

Prin mine trec fluturi,
neoprite invazii
ca și literele arzând
în cuvintele hrană.

Urmează clipele acelea relative
ce fumegă prin aer zborul,
să simt pe dinlăuntru gustul tău
ce-mi lasă pe inimă o pată.

Înflorește bucuria

Sunt un compozitor al fluturilor albi,
înflorește bucuria
în cântecele luminoase de mai
și ploile ascultă cum cresc ierburile.

Fumegă verdele pe văile ochiului
zilele și nopțile se prind împreună,
piscurile munților trag cerul în jos
și-l scutură de stele peste câmpii.

Cireșii se coc mai devreme și zâmbesc.

Piramide de poleială sclipesc,
păsări de aur palide
n-au aripi de zbor,
dar și le închipuie.


Cu miros de micsandre

Nu mă mai mir
când în mine rodește
fructul smochinului amărui,
dulceața gurii tale
înseamnă atingerea iluziei,
crepusculul serii...

Numai atunci urzește bucurii
de ți se topește auzul,

trupul înflorind salcâm și tei
de nu se mai găsește în el,
macină timpul pe lespezi
pe unde apa n-a trecut.

Întârziind
la tine caut adăpost,
îmi așezi capul pe genunchi
și aud norocul cum vine.

Cu miros de micsandre,
un iezer fierbine
mă scaldă
în rodiri pământești.


Fragii sălbatici

Chiar vâslind spre lumină,
partea drumului mai întunecoasă
trece printr-un ochi verde

cu fragii sălbatici copți.

Acolo am devenit culegători.

Cuvintele ne erau puține,
buzele ca și fructele scânteietoare,
aroma lor era și aroma ta

înroșind

inimile, afluienții iubirii noastre.


De înviere

Adoră cuvântul în sine
mai presus de cele spuse de el,
mielul tăierii
prevestitor al învierii prin spirit
c-o lacrimă arsă.

Înclină mai mult paharul
să se verse picăturile!
Ofrandă aduse celor de dincolo
pentru vinul proorocit să se bea.

Clipele se simt purtate de mănă
și pun capul pe bucurie
până-n diminețile viitoare
când nu se mai trag clopotele
de sărbătoare.

Lăudându-l pe cel înviat
cu moartea pre moarte călcând,
se-nghesuie în aer minuni
pe care le crezi ale tale.

Duhul se umple de primăvară
ce așteaptă semne de inimă,
nespus de curate
la praznicul întru Domnul.

Naștere magică

Cred că-s netezite cărările
care duc în fața magicului,
mă luminez de bucuria nașterii,
pruncul crește în mine și-n cer.

O stea cu nimb călătorește
odată cu craii purtători de daruri
și închinare,
aurul vorbelor ninsorile oprind.

Apele morții poartă umbre deasupra,
printre pădurile visurilor mele
nu se întâmplă nimic
când izvoare apar peste tot.

Mă simt în zilele aprinse-n cuvânt
cu glasul viorii,
dar nici ele nu se varsă-n cântec

Neînțeles
cu ochii triști de uitare
un colind vechi îmi pare c-aud,

sub piele
aveam doar un fior trecător.

În mine intra smerenia
flux luminos
în inima magicului pur.

Mulți nu știu ce-i orgoliul
și se lasă vânați de încredere

pe ei,
trebuie să-i atingem
cu dâra subțire de pământ
pe unde durerile trec.

Un semn de lumină crește
cu obiceiuri și datini
veste și colind înălțând.


Rai de trandafiri galbeni

Nu mă mai îngrijorează zilele
mi-au coborât în plămâni nopțile.
Prin fiecare respir altceva;
ieri am respirat un gutui cu florile mari,
azi un nuc din marginea drumului,
și așa o să-mi fac livadă.

În fața casei am trandafiri agățători
trec printr-un tunel din semicercuri,
cu flori de foc
aprinse de inima ta.

Nu se mai vorbește de tine
au pus garduri între zile și nopți.
Nimeni nu le mai sare
toți așteaptă,
un deznodământ.

Demult visez o primăvară de liliac mov,
rai de trandafiri galbeni
în vazele-clepsidră ale trupului tău,
în care Dumnezeu picură o lacrimă
mirositoare și pleacă.

Livada cu meri

Nu pot prinde caii sălbatici ai deltei
mi-a plecat puterea din frâie,
mi-a fost încețoșată vederea,
vă spun toate acestea vouă,
când surâsul femeii este clar
și-l puteți recunoaște.

Înșelătoare sunt clipele care fug
și se întorc de unde au plecat
nemaigăsindu-mă același om,
doar fructul retras în semințele sale.
Știu, o să admir florile de mai
și ce tinere și frumoase sunt femeile
din caseta veche cu amintiri!

Îmi pare că iubirea izbește-n inimă
castelele-s ruinate-n nisip
și tu rece-mi spui să privesc,
un vânt înghețat dinspre miazănoapte
lași nemăsurate gândurile.

cred, pe colinele smălțuite cu lut
voi mai cinsti-n primăveri,
livada cu meri.

Gânduri de primăvară

Iarna cu potcoave argintii de gheață
Plânge după colțuri cant de despărțire,
Șuieră-n tăișuri vântul alb subțire
Soarele-și ascunde razele în ceață.

Lacrimi plumburii varsă un nor sarcastic
Păsări să-nfioare din grăbite triluri,
Care joacă farse iernii-n vodeviluri
Cu orchestra prinsă-n peisajul rustic.

Fluturii îndrăzneți ce sfidează timpul
Caută flori întredeschise-n pripă,
Le pudrează visul sub a lor aripă
Bucuria urcă-n pas cu anotimpul.

Stele-n cerul nopții își asmut irișii
Aburi din pământ, firele în lumină,
Bagă în ispite merii din grădină
În ochiul dimineții, înfloresc caișii.

În surdină pune-mi la fereastră vise
Mă întind afară pe covor de iarbă
Lasă-mi în iubire porțile deschise
Și oprește seva-n care-o să mă fiarbă.