cg2Între timp, pe când el se afla prin oraş, cu Adela, ceilalţi şase colegi ai săi, încă se aflau la bordul navei „Pacifis”, discutând. Dar nu pentru prea mult timp, căci ziua aceasta fusese destul de încărcată pentru ei şi se simţeau obosiţi, aşa că îşi luară rămas bun şi se despărţiră.
Numai Lucian nu se simţea deloc foarte obosit, deşi ar fi avut o sumedenie de motive să fie, printre care şi neînţelegerea dintre el şi mama lui, Enka Diana, care nu se soluţionase. Normal, nu intenţiona să plece acasă, deci, rămase ultimul pe puntea principală. Ceilalţi se îndreptaseră, rând pe rând, spre ieşire. În ultima clipă, se îndreptă şi el spre trapă, iar, tocmai când domnişoara Lia era pe punctul de a trece dincolo, spre trepte, îi zise:
- Vă rog, domnişoară psihiatru, mai rămâneţi puţin!
Trufaşă, ea se întoarse spre el, cercetându-l mândră cu privirea-i albastră.
- De ce-aş rămâne, oare? se întrebă ea nepăsătoare.
- Motive nu prea aţi avea, dar vă rog, aş dori să discutăm puţin amândoi; n-am să vă reţin prea mult, zise el.


- Zău că n-am motive să rămân, în schimb, să plec, am destule: Sunt obosită după cele cinci teste, în plus, trebuie să discut cu părinţii, să aflu părerea lor în seara asta, enumeră ea două dintre motivele pentru care ar pleca spre casă.
- Vă rog, domnişoară, promit că n-am să vă reţin, repetă insistent el, luându-şi angajamentul că nu vor rămâne mult.
- Bine, să zicem că accept totuşi, cedă ea.
- Vă mulţumesc, domnişoară, surâse Lucian.
- Şi despre ce am putea vorbi? se interesă Lia.
- Diverse; puteţi alege subiectul conversaţiei, mie-mi convine oricare... Vreau doar să stau de vorbă ceva mai mult cu dumneata între patru ochi, căci până acum nu prea mi-aţi acordat ocazia, domnişoară Lia. De câte ori v-am întâlnit întâmplător, m-aţi evitat cu bună ştiinţă, n-am înţeles de ce, nici din ce motiv.
- Ascultă, de vreme ce tot vom fi colegi, ce-ar fi să-mi spui simplu Lia şi să încerci să-mi vorbeşti cu „tu”; ar fi mult mai uşor, nu crezi? Şi poate mai plăcut.
- Sigur, n-ar fi o idee  rea, dar n-am îndrăznit, pentru că am crezut că te-ar deranja.
- Nu mă deranjează deloc. Destul cu politeţea!
- Bine, e-n ordine. Cum doreşti tu, Lia! Eşti sigură că n-o să ţi se pară o lipsă de tact sau de respect din partea mea dacă nu voi fi politicos? întrebă el, subliniind cuvântul „tu”.
- Nu-ţi face griji! N-o să mi se pară deloc deplasat, doar eu    ţi-am cerut asta.
- În cazul ăsta, e perfect, surâse el. Chiar nu voiam să-ţi vorbesc astfel mereu, mi se părea absurd, sau cel puţin o stupizenie.
- O fi perfect, dar eu tot aş prefera să plec acum.
- Hai, rămâi! Nu mă face să tot insist, rosti el cu glas rugător, adăugând: N-am să te mănânc. Doar nu sunt periculos...
- Nu?! replică ea întrebător, continuând ideea în gând: „Oare?! Periculos, doar?! La cum arăţi, chiar reprezinţi un adevărat pericol, pentru orice domnişoară; n-ar trebui să ţi se permită să umbli liber pe străzi, afurisitule...”; în cele din urmă decise: Fie! Rămân. Însă doar puţin, să fie clar...
- Ah, mersi... i se lumină lui chipul, apoi o întrebă: Spune-mi, ţi-aminteşti cum ne-am întâlnit prima oară, anul trecut, la Institut?
- Da, normal; cum aş putea să uit? Puteai fi şi tu puţin mai atent!
- N-a fost intenţionat. Crede-mă, n-am vrut să-ţi dobor teancul de cărţi, documente sau dosare pe care-l duceai. Mi-am cerut scuze şi totul a decurs bine până-n momentul în care mi-ai zărit numele înscris pe ecuson şi mi-ai spus: „Deci, tu eşti Enka Lucian!” Am fost foarte surprins atunci, pentru că nu-mi aminteam să ne mai fi întâlnit vreodată, nu te mai văzusem până atunci prin Institut şi mi se părea ciudat să mă cunoşti, mai ales că nu mi-ai dat nici o explicaţie.
- Ce explicaţie ai mai fi vrut să-ţi dau? Şi cum ar fi fost posibil să nu te cunosc?
- Simplu; până atunci nu ne întâlnisem, preciză el scurt.
- Nici nu era nevoie. Devenisei faimos, nu se putea să nu te recunosc, după nume, măcar, dacă de văzut nu te văzusem niciodată, până atunci. De fapt, te-aş fi recunoscut cu uşurinţă şi fără să-ţi fi zărit numele, doar din descrierile făcute de colegele mele; într-adevăr, erai faimos; ba încă eşti.
- Eu, faimos? se miră el. După nume? Nu mai spune... Cum aşa?!
- Da, tu, faimosul Don Juan al Institutului nostru. Într-un timp, toate colegele mele vorbeau numai despre tine; numele tău era întotdeauna subiect de discuţie pentru ele, devenisei un fel de idol al lor. În fiecare seară ele se duceau la discotecă numai pentru a te vedea pe tine, chiar dacă tu le ignorai complet, fiind „ocupat” cu altele, dar ele tot doreau să te vadă; erai un tânăr frumos, prezentabil, elegant, care dansa cu ele, le săruta, le zăpăcea, le înnebunea de tot, dar apoi dispărea fără urmă, ca o versiune masculină a Cenuşăresei, iar deodată, după un timp, nu te-ai mai dus deloc la discotecă, în nici o seară, asta cam cu o jumătate de an înainte de a mă întâlni pe mine. Colegele mele erau atunci aproape disperate şi voiau să afle cu orice preţ ce s-a întâmplat cu tine, de ce nu mai apari deloc la discotecă. Mă întrebau de multe ori şi pe mine dacă ştiu ceva despre tine, de aceea am reacţionat astfel când ţi-am zărit numele. Fetele mi te descriseseră destul de amănunţit, iar eu îl întâlnisem în sfârşit pe faimosul Don Juan, dar nu le-am spus colegelor mele, căci dacă le-aş fi spus, n-aş mai fi avut clipă de răgaz. S-ar fi îngrămădit toate pe mine să afle ce s-a întâmplat cu Don Juan al lor şi nu m-ar mai fi lăsat deloc în pace. Asta ar fi explicaţia, Don Juan.
- Te rog, nu-mi spune aşa, insistă el.
- Cum, anume? întrebă ea nepăsătoare, de parcă nu l-ar fi înţeles.
- Nu-mi spune Don Juan, oftă el. Am un nume: Lucian. Acesta este numele meu. Poţi să-mi spui Luci, dacă vrei.
- Ştiu; dar de ce, dacă-ţi spun Don Juan, te deranjează?
- Sincer, da, mă deranjează puţin, pentru că n-am fost niciodată un adevărat Don Juan, deşi poate că mi-ar fi plăcut să fiu, afirmă el, apoi se corectă: Sau poate aş fi vrut să fiu...
- Serios? se prefăcu ea a nu-l crede.
- Serios! Sunt sincer când îţi spun toate acestea, încercă el s-o convingă.
- De ce nu te mai duceai seara la discoteca Institutului? îl întrebă ea, tare curioasă.
- Din cauza colegelor tale, sau a celorlalte. Fetele deveniseră mult prea insistente. Nici nu mai apucam să intru bine pe uşă, că-mi săreau de gât, mă sărutau care mai de care, ele pe mine, trăgându-mă dintr-o parte într-alta, mai-mai să-mi rupă hainele, mă strângeau în braţe, mă invitau la dans, iar când era vorba de plecare, de abia mai scăpam de ele; nu mă lăsau să plec, insistau să rămân cu ele, să merg cu ele undeva să petrecem restul nopţii împreună, îmi făceau tot felul de invitaţii indecente şi de avansuri periculoase, iar eu nu eram genul de om care să dea curs unor asemenea propuneri, explică, cu sinceritate, Lucian.
- Asta înseamnă că nu-ţi plăcea comportamentul fetelor? întrebă Lia.
Lucian o măsură cu privirea; îi era colegă, dar tot îndărătnică se arăta. Ar fi dorit ca ea să aibă comportamentul acelor domnişoare din discoteci; nu i-ar fi displăcut. Dar ea – rece şi distantă; inabordabilă! Cum s-o îmbuneze? Cum să ajungă la inima ei? Totuşi, avea 13 ani la dispoziţie pentru a o cuceri; ar fi imposibil să nu reuşească în această perioadă îndelungată. Zâmbi la acest gând, apoi răspunse:
- Nu, drept să spun, nu-mi plăcea. Vezi tu, îmi făcea plăcere să mă distrez puţin seara, după o zi de muncă, dar îmi plăcea ca eu să fiu cel care să invite fetele la dans, pe care îmi convenea mie, eu să le sărut dacă doream sau simţeam acest impuls, eu să le ţin în braţe, dacă-mi făcea plăcere şi atâta tot, nimic mai mult. Nu puteam accepta ideea ca eu să fiu luat drept un trofeu pe care ele să-l câştige, ca într-o competiţie. Dar ele continuau parcă în a se întrece care mai de care să mă păstreze mai mult la dans, să mă sărute de mai multe ori, sau ştiu eu ce altceva, pentru ca apoi să le poată sfida pe toate celelalte, să le privească de sus, cu un aer superior, de parcă cine ştie ce mare lucru ar fi făcut şi nu puteam accepta toate acestea. Mie-mi plăcea doar să mă simt bine, doream numai să mă distrez puţin, dar asta era totul. Nu voiam nimic mai mult. Găseşti ceva rău în asta?
- Nu, din punctul tău de vedere, probabil că nu. Eşti un băiat tânăr şi frumos, de ce să nu recunosc; în plus, elegant, deci, nu-i nimic rău în asta.
- Nu şi din punctul tău de vedere, nu-i aşa?
- Ai ghicit, nu şi din punctul meu de vedere. Dar continuă; te ascult, îl invită ea.
- Hmm, eşti grozavă! aprecie el zâmbind, dar, după cum îl rugase ea, continuă: Şi deci, când am observat această schimbare în comportamentul fetelor, nu m-am mai dus deloc la discotecă, ci pur şi simplu am înlocuit serile de dans cu altceva mai util, renunţând astfel definitiv la discotecă.
- Şi ce anume făceai? se interesă Lia.
- Orice. Acasă sau la Institut, orice util. Întotdeauna se poate găsi câte ceva de făcut, dacă vrei cu adevărat să faci ceva, nu să stai degeaba, rosti Lucian.
- Munceai? se miră ea. Cred că nu era la fel de plăcut ca-n serile de dans, presupuse domnişoara psihiatru.
- Te înşeli. Ba, dimpotrivă, era foarte plăcut, crede-mă, poate chiar cu mult mai plăcut. E o adevărată plăcere să vezi rezultatul final al muncii tale, ceva util făcut de propriile tale mâini. Nu mai simţeam deloc nevoia de a mai merge la discotecă, pentru că nu-mi mai plăcea acolo, aşa cum începuseră să decurgă lucrurile. De obicei, nu sunt pretenţios, dar insistenţele fetelor începuseră să mă cam enerveze. Vezi tu, nu-mi place să fiu invitat la dans şi nici la altceva. În unele împrejurări, vreau să iau eu însumi iniţiativa, nu să mi se impună ce anume să fac; anumite decizii, de genul acelora, trebuie să fie întotdeauna numai ale mele, nu ale altcuiva.
- Pricep. Eşti, deci, individiualist, sau conducător şi nu-ţi place să fii condus.
- Nu, nu sunt conducător, nici individualist, dar ăsta-i felul meu de a fi, mai ales în unele împrejurări. Spre exemplu, de genul acelora, se împotrivi el.
- Şi totuşi, prima oară când m-ai văzut, m-ai invitat la discotecă în seara aceea, deşi nu mai trecusei pe acolo de mai mult de o jumătate de an. Spuneai că aşa vor avea şi colegele mele ocazia să te mai vadă măcar o dată, pentru ultima oară, dar că nu vei dansa cu nici una dintre ele, ci numai cu mine, doar să le faci lor în necaz, îşi aminti Lia.
- Da, mi-ar fi plăcut să dansez cu tine, dar de moment ce m-ai refuzat, nu m-am dus la discotecă nici în seara aceea, mi-am găsit altceva mai bun de făcut. Oricum, pe tine nu te-am văzut niciodată pe acolo, prin discotecă, atunci când frecventam în mod obişnuit acel loc, aproape în fiecare seară.
- Nici n-ai fi putut să mă vezi, pentru că n-am fost niciodată acolo, îl lămuri ea.
- De ce n-ai fost niciodată? Nu-ţi plăcea sau considerai că nu ar fi tocmai potrivit ca o fată ca tine să frecventeze aceste locuri de distracţie? o întrebă Lucian.
- Nu ştiu, nu cred că din aceste motive, dar n-am fost niciodată...
- Sigur, domnişoara psiholog nu-şi putea permite să fie văzută într-un asemenea mediu. Sau poate că nu ştii să dansezi, presupuse el pe un ton uşor ironic.
- Cum să nu ştiu? Ce-ţi trece prin gând? Dansez încă foarte bine! îl contrazise ea cu fermitate, săgetându-l cu privirea-i albastră, tulburătoare.
Nu-şi dădea seama de ce acceptase să rămână cu el, în loc să plece spre casă, unde părinţii ei aşteptau nerăbdători rezultatele testărilor.
Desigur, el insistase, dar de ce-i cedase, oare? De ce n-avusese tăria de a-l refuza? Era Don Juanul Institutului; desigur, un băiat frumos, iar ea rămăsese acolo singură, împreună cu el, în compania lui.
El zise, încercând s-o întărâte:
- Adevărat? Ştii să dansezi foarte bine? Nu pot să te cred, cel puţin până n-ai să-mi demonstrezi.
- Nu ştiu dacă voi avea ocazia, deşi în următorii 13 ani, n-ar fi exclus; deocamdată, să lăsăm asta! Spune-mi mai bine, dacă tot m-ai reţinut, chiar tu ai alcătuit subiectele celor cinci teste pe care le-am susţinut, sau ai fost ajutat de cineva; spre exemplu, cumva de domnul profesor Manea, instructorul tău?
- N-am fost ajutat de nimeni; ar trebui să ştii că în timp ce noi alcătuiam acele teste, domnul Manea nici măcar n-a stat lângă noi, dânsul plecase să stea de vorbă personal cu fiecare dintre candidaţi, iar când s-a întors, noi eram deja gata cu subiectele. Dânsul doar le-a verificat şi le-a aprobat; n-a modificat nimic.
- Bine, de acord, asta s-a întâmplat în cazul primului subiect, dar în cazul celorlalte...
- Nici în cazul celorlalte nu putea interveni cu nimic. Dânsul ne-a lăsat să ne descurcăm singuri. Venea dimineaţa, să vadă dacă am sosit, apoi pleca şi se întorcea seara, pentru a ne verifica şi cam atât. Noi trei am întocmit toate subiectele, dânsul doar le-a aprobat pe toate. Cât despre dom’ director, nu s-a amestecat chiar deloc, ne-a lăsat mână liberă, cu condiţia clară de a fi supravegheaţi de dom’ profesor. Eu te-am ales printre candidaţii pe care i-am examinat, de cum ţi-am văzut numele afişat de computer, care a considerat că ai fi potrivită pentru misiunea noastră. Îmi doream tare mult ca tu să-mi devii colegă, totuşi, ţi-am pregătit cele mai dificile teste, deşi doream să le treci cu bine pe toate, dar asta nu însemna că ar fi trebuit să fie uşoare.
- Ai vrut să mă pui la încercare? Credeai că n-am să reuşesc să rezolv testele tale dificile? se încruntă ea, sprâncenele sale delicate arcuindu-se uşor.
- N-am crezut una ca asta, dar nu mă aşteptam la o rezolvare perfectă. Ai obţinut numai note maxime, nu numai din partea mea, dar şi a computerului, iar prin asta ai câştigat toată admiraţia şi respectul meu, îi spuse el cu sinceritate.
- Serios? Eu eram sigură că te interesează doar frumuseţea fetelor, nu şi inteligenţa lor, îl provocă Lia pe cel pe care-l ştia drept un mare Don Juan în întreg Institutul, dar nu numai.
- Nu spune prostii! Nu mă cunoşti, cel puţin nu atât de bine încât să afirmi asemenea lucruri.
- Poate că într-adevăr nu te cunosc bine, pentru că nu m-aş fi aşteptat să te numeri printre membrii de bază ai echipajului, n-aş fi crezut despre tine că ai putea fi elevul domnului Manea, care de altfel te apreciază atât de mult, n-aş fi crezut că ai putea întocmi asemenea teste, ori că ai fi astronom şef, ori matematician, proiectantul acestei nave şi unul dintre constructorii ei, enumeră ea câteva noutăţi aflate despre tânărul Enka.
Lucian o fixă cu privirea lui ageră, intimidantă, pe care ea, simţind-o, se strădui s-o evite.
- Dar oare ce-ai fi crezut despre mine? După tine, ce anume eram? Ce credeai că aş fi? Poate doar Don Juan, atâta tot. Asta eram eu în ochii tăi, Don Juanul Institutului şi atât?
- Poate. Încă nu ştiu dacă am greşit sau nu considerându-te astfel. Dacă m-am înşelat, va trebui să-mi dovedeşti acest lucru.
- Cum să-ţi dovedesc? se interesă el, apropiindu-se de ea.
- Prin comportamentul pe care-l vei avea în timpul misiunii, îl lămuri ea şoptit, temându-se parcă de apropierea lui, dar el se îndepărtase din nou.
- Comportamentul din timpul misiunii? repetă el întrebător, solicitându-i o lămurire suplimentară: Doar faţă de tine, sau în general?
- Evident, comportamentul tău, în general, dar în special faţă de mine, specifică ea.
- Hmm... Sper să reuşesc să te determin să-ţi schimbi impresia proastă pe care deja ţi-ai format-o despre mine. Cred că o să fac faţă, sau cel puţin am să încerc. N-aş vrea să mă priveşti mereu doar ca pe un Don Juan, bun de nimic altceva decât de a suci minţile fetelor...
- Mie nu mi le-ai sucit deloc, se lăudă ea, deşi inima-i bătea atât de tare în piept, de parcă protesta vehement la cuvintele ei. Deci, poţi încerca orice doreşti tu; vei avea suficient timp. Acum însă, spune-mi, ce altceva mai eşti, în afară de astronom şef, elev al domnului Manea, preferatul domnului director, matematician, proiectantul navei şi unul dintre constructorii ei?
- Chiar te interesează, sau de ce mă întrebi? evită el un răspuns direct.
- Din simplă curiozitate, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist, preciză ea.
- Nu sunt decât matematician. Care ţi-e verdictul?
- Matematician? Asta ştiam deja. Dar ce altceva?
- Matematician şi nimic altceva, cel puţin deocamdată, din câte ştiu. De ce ar trebui să mai fiu şi altceva? Nu înţeleg... Ce altceva ai vrea să mai fiu?
- Nu ce-aş vrea eu să fii; ce altceva mai eşti în realitate?
- Nimic. Nimic altceva, repetă el, derutat pentru o clipă de insistenţa ei; apoi continuă, surâzând seducător: Poate doar un Don Juan, nu-i aşa? Sau poate un Casanova?
- Nu-i nevoie să-mi aminteşti de impresia pe care o am despre tine, nu crezi? spuse Lia, zâmbind încurcată; prezenţa lui părea s-o intimideze puţin, deşi nu dorea să lase de înţeles acest lucru.
Totuşi, el remarcă rapid ceva din slăbiciunea ei, căci continua s-o fixeze cu privirea lui ageră, pătrunzătoare, ca de vultur, afişând acel surâs seducător care-l făcea să arate ca un veritabil Don Juan; ar fi dat pe loc gata orice altă domnişoară, cu excepţia ei. Zise cu hotărâre în glas:
- Şi ce se întâmplă dacă sunt numai matematician? Nu e oare de ajuns?
- Ba da, poate e suficient. Credeam doar că ai mai fi şi altceva.
- Regret, altceva nu mai sunt, decât doar Enka Lucian, dacă-ţi convine.
- Păi, tocmai asta nu-mi prea convine mie, că eşti chiar acel Enka Lucian a cărui faimă este de mult recunoscută în întreg Institutul şi nu se limitează doar la Institutul nostru, însă se pare că n-am ce face. N-am de ales; sunt nevoită să accept ideea că-mi vei fi coleg. Mă întreb numai la ce oare e nevoie de un matematician într-o misiune spaţială importantă?
Suprins, el ridică în semn de mirare sprâncenele care-i străjuiau privirea aceea de pasăre de pradă a ochilor săi căprui, tare expresivi, apoi spuse zâmbind, la fel de seducător, enigmatic, abia perceptibil:
- Nu se ştie niciodată. Poate că totuşi e nevoie şi de un matematician ca mine, oi fi şi eu bun la ceva, poate că vă voi fi de folos vreodată, mă pricep şi la multe alte mărunţişuri, nu doar la calcule matematice.
- Mărunţişuri? repetă ea întrebător. Cine are nevoie de mărunţişuri?
- Într-adevăr, oare cine? Eu, sigur, nu! zise el, deloc intimidat de atitudinea ei. Oricum, în spaţiu, uneori e nevoie şi de matematică, printre altele...
- Probabil, acceptă ea parţial, continuând să-l interogheze: De când eşti elevul domnului Manea?
- Dintotdeauna. Adică, de când eram mic şi am început şcoala.
- Deci, ai avut profesori de seamă, remarcă ea.
- Da, nu mă pot plânge; dânsul şi cu dom’ director mi-au fost nişte profesori grozavi. Dar şi ceilalţi, nimic de spus...
- Cum?! Domnul director?! tresări, uimită, Lia. Adică şi dânsul ţi-a fost profesor? Vrei să spui că ai învăţat cu directorul Institutului?
- Da, de ce te miră? Dom’ director e matematician de profesie, deci, a avut ce să mă înveţe, mai ales că şi mie îmi plăcea matematica, încă de mic. Chiar dacă nu mi-ar fi fost dânsul profesor la mate’, tot matematician aş fi devenit, indiscutabil.
- Sunt convinsă. Şi de ce eşti atât de apreciat de domnul Manea? Nu numai că ţi-a luat apărarea în faţa mea, dar te-a mai şi lăudat. De ce?
- Nu ştiu. Cum mi-aş putea da seama ce anume gândeşte dânsul? Poate că asta-i impresia dumnealui despre mine, atât de diferită de a ta. Dar de ce mă urăşti? puse el pe neaşteptate o întrebare, pare-se, nu tocmai potrivită, sau cel puţin cam incomodă pentru interlocutoarea lui, căci desenă pe chipul plăcut al Liei o expresie ce-i trăda nemulţumirea faţă de întrebarea în cauză.
Totuşi, ea răspunse timid:
- Nu te urăsc deloc, n-aş avea motive. Nici măcar n-am susţinut aşa ceva vreodată.
- Poate, dar nici de plăcut, nu mă placi prea mult, asta e destul de clar, doar erai gata să renunţi la misiune din cauza mea. Ai vrut să te retragi, numai pentru a nu fi colegă cu mine.
- Recunosc, nu prea te plac, dar asta nu înseamnă că te-aş urî, sau că nu te-aş putea suferi. Numai că nu-mi place felul tău de a fi, sau aşa cum cred eu că eşti.
- Adică, un Don Juan, o completă el. Însă acesta era un motiv destul de întemeiat ca să renunţi la o atât de importantă misiune?
- Într-un fel, da, pentru că misiunea va fi de lungă durată şi vom fi coechipieri pentru o perioadă de cel puţin 13 ani.
- Mă bucur că dom’ profesor nu ţi-a permis să te retragi, afirmă el ceva ce atrase asupra lui toată nedumerirea fetei.
- Cu toată împotrivirea dânsului, dacă aş vrea în continuare să mă retrag într-adevăr, nu m-ar putea reţine nimeni!
- Şi atunci, cine sau ce te reţine totuşi?
- Întotdeauna mi-am dorit participarea la o misiune spaţială importantă şi acum, dacă tot am obţinut dreptul de a participa la una, de ce-aş renunţa atât de uşor? Numai din cauza ta? Nu se merită! Prefer să fim totuşi colegi, chiar şi-n următorii cel puţin 13 ani.
- Atunci, dacă îţi dai seama că vom fi coechipieri pentru mult timp, ce-ar fi să încheiem un armistiţiu şi să devenim prieteni? propuse el cu glas mieros, cu o privire care ar fi lăsat fără grai orice altă domnişoară, sperând că va reuşi să obţină acum de la ea ceea ce nu reuşise anul trecut, prietenia.
- Prieteni?! Noi? rosti ea întrebător, pregătindu-şi un nou refuz, deşi-i era tare greu. Nu, nu cred asta! reuşi ea totuşi să-l respingă din nou, apoi adăugă: Vom fi numai coechipieri, atâta tot. Să nu-mi vorbeşti niciodată despre prietenie; nici nu vreau să aud! Faptul că vom fi colegi îmi e de ajuns.
- Bine. Fie cum vrei tu, acceptă el. Atunci va trebui să stabilim între noi măcar o relaţie de colegialitate, dacă de prietenie nici măcar nu vrei să auzi.
- Asta da, s-ar putea. Dar nimic mai mult de atât, hotărî ea.
- Desigur, cum doreşti. Numai că mi-ar fi plăcut să fim şi prieteni.
- Fără supărare, nu cred că este posibil, cel puţin deocamdată.
- Nimic nu este imposibil... Dacă vrei cu adevărat, orice poate fi posibil, replică el, înflăcărat de termenul „deocamdată”, utilizat de ea anterior.
- Te pricepi să vorbeşti, dar n-ai să mă influenţezi în decizia mea.
- Nici n-am de gând să încerc.
- Asta-i bine, aprecie ea, gândindu-se să pună capăt acelei discuţii: Ascultă, sunt obosită, cred că am să plec spre casă. De altfel, am stat deja destul; în plus, mai putem vorbi şi altădată.
- Desigur, putem vorbi, cu cea mai mare plăcere. Dar, dacă vrei să pleci spre casă, n-am să te reţin, în schimb am să te conduc.
- Nu-i nevoie, protestă ea.
- Te rog; încă mai ştiu unde locuieşti, n-am uitat drumul, insistă el. Nici adresa.
- De ce vrei să mă conduci?
- Pentru că nu mă simt deloc obosit şi pentru că mi-ar face plăcere.
- Cum ai vrea să mă conduci?! Nu sunt dispusă să merg pe jos până acasă, căută ea un motiv de a-l refuza.
- Nici nu va fi cazul, o asigură el.
- Cu taxiul pot merge şi fără tine, găsi ea un alt motiv.
- Nu vom merge cu taxiul.
- Cum? Atunci, cu ce? Ai tu maşină? se miră ea.
- Nu, dar pot face rapid rost de una, spuse el.
- De unde?!
- De la un prieten, afirmă el.
- Care prieten şi-ar împrumuta maşina? păru ea neîncrezătoare.
- Acesta pe care-l ştiu eu, zise el, fără alte detalii suplimentare. Te rog, aşteaptă-mă numai puţin; mă întorc imediat. Nu vei regreta.
Spunând acestea, părăsi puntea principală a navei albastre. Rămasă singură, Lia şovăia: Să plece sau nu? O parte din ea îi spunea să plece imediat, dar o alta să rămână în aşteptarea lui. Inexplicabil, îndemnul de a rămâne se dovedi a fi mai puternic şi o reţinu la bordul navei albastre, în aşteptarea lui, a Don Juanului Insitutului. El pornise grăbit spre clădirea principală a Institutului, aceea destinată conducerii. Uită să ciocănească la uşă înainte de a intra în biroul directorului şi zărindu-l pe acesta, zise, fără a-l saluta:
- Dom’ director, repede, cheile de la maşină!
- Poftim?! Ce-ai zis, Luci? tresări directorul, ridicând capul spre cel ce dăduse buzna în biroul său; îşi recunoscuse după glas preferatul, iar fiind vorba despre acesta, nici gând de supărare.
- Îmi trebuie urgent cheile de la maşina dumneavoastră, repetă băiatul.
- Mai întâi de toate, bună seara, dragule!
- Ah, mă scuzaţi... Bună seara, dom’ director.
- Aşa... Acum să trecem mai departe, propuse calm directorul.
- Plecaţi undeva în seara asta, în afara Institutului? se interesă Lucian. Prin oraş sau în altă parte?
- Din câte ştiu eu, nu; şi nu-i nevoie să-mi consult agenda pentru a verifica, replică directorul.
- Înseamnă că n-aveţi nevoie de maşină acum, urgent.
- Nu, n-am, spuse directorul.
- Atunci, mi-o puteţi împrumuta mie?
- Vrei să mergi acasă? rosti directorul nedumerit în loc de vreun răspuns, întrezărind speranţa împăcării dintre preferatul său şi mama lui.
- Nu, dom’ director, nici gând; acasă m-aş fi dus fie cu taxiul, fie pe jos, nu v-aş fi deranjat...
- Atunci la ce-ţi trebuie maşina mea?
- Aş vrea s-o conduc acasă pe o domnişoară, una dintre colegele mele.
- Ah, pricep, surâse directorul. O domnişoară; cumva cea la care mă gândesc eu?
- Nu ştiu, dom’ director, nu-mi închipui la cine vă gândiţi dumneavoastră.
- Să zicem, la acea domnişoară psihiatru; ştii tu care... Cea despre care-mi spuneai că ai dori sigur să-ţi devină colegă.
- Exact. Cum v-aţi dat seama?
- Intuiţie, băiete... Înseamnă că domnişoara a reuşit totuşi performanţa de a-ţi deveni colegă?
- Dacă a reuşit sau nu; sper că n-aveţi nici un amestec aici! presupuse Lucian, bănuitor. Mi-aţi promis că nu veţi face uz de funcţia dumneavoastră pentru a interveni în favoarea domnişoarei.
- Luci, te rog, nu mă acuza pe nedrept! Ţi-am promis ceva şi m-am ţinut de cuvânt, cum altfel?! Ai fi putut să-ţi dai singur seama de acest lucru din faptul că nu ştiam dacă domnişoara a reuşit la testări. De altfel, tu i-ai alcătuit subiectele şi tot tu i-ai acordat notele, deci, cum puteam oare interveni fără ştirea ta?
- Mă scuzaţi, dom’ director, îşi ceru el scuze.
- Da, lasă... surâse directorul şi duse mâna la buzunar, pentru a lua cheile maşinii sale de acolo, dar nu le găsi; deschise un sertar, apoi altul, cu acelaşi rezultat.
- Ce căutaţi, dom’ director?
- Cheile maşinii, ce crezi? Unde le-oi fi pus? La cât de des folosesc eu maşina asta, ar putea să ruginească pe undeva şi să ajungă la fier vechi, cu tot cu chei...
- Nici chiar aşa, dom’ director; e o maşină bună.
- Vrei s-o impresionezi pe domnişoara?
- Nu ştiu; poate, dar dacă nu găsiţi cheile, lăsaţi...
- Nu, se împotrivi directorul îngândurat, părând să-şi amintească unde ar putea găsi cheile. Hai cu mine până în apartamentul meu, trebuie să fie pe acolo.
Amabil, zicând acestea, directorul veni spre favoritul său şi înainte ca Lucian să-şi dea seama, îl apucă prieteneşte de braţ, iar tânărul se pomeni mergând spre apartamentul directorului, alături de dânsul.
- Porţi uniforma albastră... observă dânsul.
- Da; ni le-a adus dom’ profesor în seara asta, surâse băiatul.
- Te prinde culoarea, afurisitule! aprecie directorul, apoi adăugă în şoaptă: Mâine seară, la oficializarea misiunii, de reverul acestei haine pe care o porţi acum vom prinde şase mici buline aurii; sper că ştii ce semnifică ele...
- Însemnele comandantului?! tresări Lucian, oprindu-se o clipă în loc. De ce, dom’ director?
- Ce nu-ţi convine? se miră directorul.
- Păi... De ce tocmai eu? Numai pentru că sunt preferatul dumneavoastră? Nu trebuia să faceţi asta!
- Luci, te rog, nu mă acuza pe mine mereu, ori de câte ori ţi se pare ceva suspect! se încruntă a supărare, directorul.
- Păi... Nu dumneavoastră aţi intervenit? întrebă Lucian timid. N-aţi aranjat dumneavoastră astfel?!
- Nu! negă directorul categoric. A fost decizia finală a Comisiei pentru Zboruri Spaţiale a Institutului, decizie pe care eu n-o puteam influenţa cu nimic, dar pe care, fiind directorul, am avut privilegiul de a o afla mai din timp. Am vrut să fiu primul care-ţi va comunica acest lucru, dar constat cu surprindere că mă superi! Şi nu pricep de ce.
- Mă scuzaţi, dom’ director, i se înmuie glasul lui Lucian, ca şi picioarele, la gândul responsabilităţii ce se va abate asupra lui din cauza acestei funcţii de conducere.
- Mda... murmură directorul. Ştii că-i inutil să-ţi ceri scuze de la mine, nu-i aşa?! Ştii foarte bine că niciodată nu mă supăr prea rău pe tine, orice ai face sau ai zice? Hai să căutăm odată cheile alea afurisite, comandante! rosti cu chipul senin, Traian Simionescu. Să n-o lăsăm pe domnişoara să aştepte prea mult.
Directorul deschise uşa apartamentului său şi intră; Lucian îl urmă. Cunoştea interiorul, destul de modest pentru un apartament de director, deci, nu luă seama, plin de curiozitate, la amenajarea apartamentului; mai avusese el prilejul să intre pe acolo, fiind preferatul ocupantului de drept al acestui apartament. Directorul porni în căutarea cheilor maşinii, în timp ce Lucian se oprise îngândurat în prag. Părea absent, tulburat de ceva. Îl răvăşise noutatea aflată de la director; el era comandantul misiunii... Nu ştia dacă să se bucure sau nu. Dar glasul directorului îl trezi din gânduri:
- Uite cheile! Ai noroc, le-am găsit...
- Păi... Chiar sunteţi dispus să-mi împrumutaţi maşina?
- Ce tot vorbeşti, Luci? Doar nu e prima dată când o las pe mâna ta, cu toată încrederea; mai mult mergi tu cu ea, decât mine... Hai, du-te odată şi vrăjeşte-o pe noua ta colegă, comandante!
- Şi despre chestia asta, cu comandantul misiunii...
- Vorbim altădată! îl întrerupse directorul, înmânându-i cheile de la maşină şi telecomanda pentru alarmă.
- Mulţumesc, dom’ director. Am să v-o aduc înapoi tot în seara asta.
- Din partea mea, poţi s-o aduci înapoi... mâine, poimâine, peste 13 ani, sau poţi s-o păstrezi; nu te grăbi din cauza mea, eu oricum nu prea o folosesc.
- Dar eu tot mă întorc în seara asta, preciză Lucian.
- Cum vrei, zâmbi directorul. Ai grijă ce faci!
- Am să v-o înapoiez intactă, fără nici o zgârietură, promise Lucian.
- Maşina? Dă-o încolo! Cine se referea la ea? Eu ziceam să ai grijă de tine, cât şi de domnişoara, bineînţeles; nu că n-ai fi un bun şofer, dar traficul în oraş e destul de aglomerat la ora asta, justifică directorul.
- Vă rog, dom’ director; tocmai mi-aţi încredinţat comanda unei misiuni spaţiale la bordul navei „Pacifis”; cum puteţi crede că nu m-aş descurca la volanul unei maşini?
- Ai dreptate... Scuză-mă, comandante! surâse directorul, închizând bine uşa apartamentului său, apoi se îndepărtă grăbit, nu spre biroul său, ci în direcţie opusă.
Lucian nu întârzie în zonă; porni rapid spre nava albastră. Şase buline mici, aurii, pe reverul hainei sale... Comandantul misiunii – el?! Noutatea aflată de la director îl puse serios pe gânduri, mai ales când zări silueta albastră a navei sale. Deocamdată însă, se strădui să uite acest amănunt. Porni spre treptele „Pacifis”-ului, întrebându-se dacă o va mai găsi pe Lia acolo. Oare ea-l aşteptase sau deja plecase între timp? Avea să afle în curând răspunsul la întrebare. La apropierea lui, trapa navei se deschise automat. Pe puntea principală, în uniformă albastră, se afla acea făptură cu chip angelic, ce-i pusese inima pe jar de mai bine de un an: domnişoara psihiatru Lia. Nu plecase, deci...
- Ai făcut rost de maşină? întrebă ea.
- Da, răspunse el scurt, ochii săi tulburători, cu privire de vultur, fixând-o admirativ.
Ea se simţea din nou stânjenită de privirea lui cercetătoare, dar nu dorea să-i lase lui de înţeles ceva în acest sens.
- Unde-i? În buzunar cumva? reţinuse o expresie utilizată parcă, de Nistor cel înalt.
- Maşina sigur nu, dar cheile, da, surâse el, mişcând uşor buzunarul, doar atât cât să se audă cheile zornăind. Să mergem, colega!
- Oare ce prieten ţi-a împrumutat maşina lui? se miră ea.
- Unul foarte apropiat, afirmă Lucian.
Ieşiră amândoi din navă, iar Lucian îşi conduse colega spre locul în care era parcată maşina directorului. Maşina, nou-nouţă, ultimul tip apărut pe piaţă, culmea! – de culoare albastră, un albastru metalizat; o maşină superbă! Lucian dezactivă mai întâi alarma, apoi îi deschise portiera colegei sale.
- Bine, dar... Asta-i maşina directorului Institutului, remarcă ea, ezitând dacă să intre sau ba, recunoscând maşina.
- Da; şi?! Care-i problema?
- Ai spus că-i a unui prieten apropiat, îi aminti Lia.
- Întocmai, afirmă Lucian. Nu te-am minţit. Urcă, te rog, cu încredere! Nu i-am furat maşina directorului. De fapt, din cauza dânsului am întârziat puţin; nu găsea cheile...
Lucian închise portiera după ce se urcase colega lui, apoi el trecu la volan şi porni maşina, de cum puse cheile în contact. Silenţioasă, maşina rula de parcă nu atingea asfaltul cu roţile. Se apropiară de porţile Institutului. Portarul recunoscu atât maşina, cât şi şoferul. Înainte de a-i deschide, zise:
- Iarăşi cu maşina directorului, Lucian?! Mă miram eu să fie dânsul... Maşina asta iese din garaj doar când o scoţi tu.
Zâmbind amabil, Lucian îl salută, făcându-i semn cu mâna, apoi trecu nestingherit, în afara Institutului, pe şoseaua ce ducea spre oraş. Din cuvintele portarului reieşea clar că băiatul utiliza în mod frecvent maşina directorului. Lia îl privi în treacăt, discret; el era concentrat asupra drumului; puse totuşi muzică, stereo, în surdină. Postura de şofer îl avantaja; avea un profil plăcut...
- Dacă ţi-ai propus cumva să mă impresionezi astfel, să ştii că nu reuşeşti! Consideră această tentativă drept una eşuată, şopti Lia într-un târziu, în timp ce maşina gonea spre oraş, deşi vorbele ei erau în contradicţie cu gândurile ce o stăpâneau.
- Foarte bine, rosti Lucian, fără a-şi întoarce privirea spre ea. Nu intenţionam deloc să te impresionez; aş fi preferat mersul pe jos... Astfel am mai mult succes, decât cu maşina, de obicei...
Uşor înciudată, Lia îşi muşcă buzele, întrebându-se ce o determinase să rostească asemenea vorbe. Băiatul stăpânea cu uşurinţă volanul, de altfel, condusul unui asemenea vehicul fiind o adevărată plăcere. Interiorul maşinii era plăcut şi comod, iar viteza cu care rula pe şosea era destul de mare, fără a depăşi limita admisă de lege. În curând se ivi oraşul, intrarea făcându-se simţită datorită numărului mai mare de vehicule ce participau la trafic. Dar maşina directorului, modernă şi elegantă, se strecura cu uşurinţă printre semenele sale motorizate cu patru roţi.
Din când în când, Lia trăgea cu albastrul ochilor spre cel aflat la volan, acel tânăr drăguţ, Don Juanul Institutului, devenit de curând colegul ei, pentru următorii 13 ani. Băiatul avea trăsături plăcute; înţelegea de ce trecea drept Don Juan. Era clar că şi ochii lui expresivi, cu privirea aceea pătrunzătoare, ca de vultur, îşi aveau contribuţia lor în deţinerea acestui titlu, însă nu doar ei, ci întreaga lui înfăţişare. O singură dată pe tot drumul spre casă, privirile li se întâlniră pentru o clipă, iar el afişase acel surâs seducător, care-l prindea de minune! Lia se simţi profund tulburată, aproape pierdută, stând acolo, lângă el, în acea maşină atât de modernă. Uită să-i indice drumul spre casă, dar se părea că el, într-adevăr îl ştia, îl ţinuse minte, căci nu greşise şi nici n-o întrebase pe unde s-o ia. Oprise drept în faţa casei ei şi coborâse, pentru a-i deschide portiera. Ea ieşi, răsuflând uşurată; nu că ar fi stat incomod în splendida maşină, ci pentru că nu mai stătea atât de aproape de el. Când ea coborî, el ezită: S-o cuprindă în braţe sau nu? Să încerce s-o sărute sau nu? Nu ştia cum să procedeze. Câteva clipe o privi încurcat, de parcă nici n-o vedea, rămânând nemişcat, pe loc. Glasul ei îl trezi:
- Într-adevăr, aici locuiesc; va trebui să ne despărţim; acum nu mai e nevoie să mă însoţeşti. Mulţumesc că m-ai adus până acasă.
- Ah, da, şopti el, după ce înghiţi un nod, care parcă îi rămăsese în gât. Ne revedem dimineaţă, în cabinetul instructorului nostru.
- Al nostru, ai spus? întrebă ea, mirată.
- Da, bineînţeles, zâmbi el, hotărându-se. Acum este şi instructorul tău, din momentul în care ai reuşit. Noapte bună, scumpă... colegă Lia, spuse Lucian, subliniind cuvântul colegă şi în final îi sărută mâna, apoi ocoli maşina, pentru a reocupa locul şoferului, ca să se întoarcă la Institut.
- Lucian... se auzi el strigat uşor de glasul noii sale colege, tocmai când era să se aşeze la volan.
- Da... răspunse el, ridicându-şi privirea spre Lia. Ce este?
- Nimic deosebit. Doream doar să-ţi mulţumesc că m-ai adus până acasă... Ăăă... Cu maşina directorului, adăugă ea grăbită, dându-şi seama că, de fapt, îi mai mulţumise o dată, pentru acelaşi lucru.
- Nu-i nevoie să-mi mulţumeşti; a fost plăcerea mea, iar dom’ director s-a arătat tare amabil. Încă o dată, noapte bună, încheie el şi porni maşina, îndreptându-se către Institut; cunoştea bine drumul înapoi.
Lia se gândea la spusele colegelor ei referitoare la Lucian, acest Don Juan al Institutului şi constată uimită că el nu se comportase deloc cum s-ar fi aşteptat ea, conform caracterizării pe care i-o făcuseră fetele, adică să o cuprindă strâns în braţe, cu îndrăzneală şi să o sărute; el plecase, pur şi simplu, fără a face nimic din toate acestea.
- Noapte bună, şopti ea îngândurată, deşi el plecase de mult.
Apoi Lia intră în casă; urma să se confrunte cu părinţii ei, care vor afla vestea cea mare, în timp ce maşina directorului gonea înapoi spre Institut, avându-l la volan nu pe director, ci pe preferatul acestuia...