Rodica dascalu 1înțeles

să auzi cum floarea își deschide corola,
să vezi pasărea în zbor,
să îți fie aproape mama, cu îmbrățișarea  și strângerea ei de mână.  toate vorbesc despre ce înseamnă  să ai aripi. nimic nu e mai de preț în lume,  decât a avea răgaz să descifrezi taina urcușului.

undeva în lume un copil s-a stins,
a urmat un bunic. avea chipul încă senin,
moartea nu are răbdare, nici reguli,


de aceea murim și înviem,
de câteva ori pe zi,
pregătindu-ne.


*
vulnerabilitate

într-un pericol real este lumea,
o alcătuire instabilă,
întemeiată pe un strat subțire  de gheață, deasupra unei ape adânci.

natura suntem noi.
nu trebuie să ne luptăm
și nici să învingem pe cineva.

fără a respecta universul
fluxul vieții rătăcește calea.
negarea fragilității noastre înăbușă
pământul, realitatea însăși se destramă.

să țesem povești din minuscule ațe,

sevele pornesc iarăși,
încrezători, vom urca desculți
muntele întunecat.
 

*
tăria de a rezista

de curând am aflat,
nu obstacolul este darul,
ci tăria de a rezista la intemperii.
vine șuvoiul dezlănțuit,
antrenează în vâltoarea sa,
vieți, grădini, case, copaci
dezrădăcinați.

privesc în interior, văd ample furtuni
în succesiune.
uneori mă clatin, cad.
purtată de ape tulburi, înțeleg
câte lucruri de prisos am adunat,
câte resentimente am dobândit.

învăț să mă desprind.
păstrez esența, devin ușoară cum aburul
din văile munților, dimineața devreme.


*
privește cerul

privește cerul! scriem îndemnul
cu litere mari pe ziduri, panouri.
mult prea grăbiți ne spunem,
este o zi și mâine.

privind spectacolul nopții,
înțeleg, sunt infimă particulă
într-un spațiu nemărginit.

același infinit se regăsește
în mine, ocupat adesea de marele Eu.
dacă nu mă despart de mine, cea lipsită
de compasiune, cea indiferentă, atunci
mă voi despărți de Iubire. alegerea
mă deconecteză sau nu
de la sursa divină.

a fost Eclipsă totală de Lună.
aproape toți am privit spre cer.
marea a răspuns prin valuri fascinante,
semn că fiecărui fenomen cosmic
un altul îi răspunde.

Lumina este,
chiar dacă nu o vedem
întotdeauna.


*
am uitat să trăiesc
motto:
”Atunci când am încetat să mai fim copii, înseamnă că deja am murit.” -
Constantin Brâncuși

înviorată de limpezimea apei,
îmi oglindesc chipul în fântâna
satului, întorcându-mă într-o lume,
unde sunt iarăși copil între copii.

mereu creativi, inventăm reguli.
adesea, ne certăm, supărarea
nu prinde viață, reîncepem
jocul cu aceeași vigoare.

mai târziu, am uitat să trăiesc.
tristețea, furia, îndoiala, cândva, ploi
scurte de vară, nu mai trec atât de ușor.

mă îndepărtez de evenimente
iar curgerea vremii mă ajută să văd cum
în labirintul existenței, nimic nu a fost întâmplător.
esențialul rămâne salvat în memoria cosmică.

când nisipul clepsidrei își oprește perpetua
alunecare, culorile vieții continuă să deseneze
o harta interioară, invizibilă la o simplă privire.


*
descătușare

când înflorește iubirea,
arbore cu mugurii învăpăiați,
lanțurile iluziei dispar.
eliberată din strânsoare,
se naște o lume în miniatură.
pe tărâmul arid răsare speranța,
spre celălalt pornesc flexibile ramuri.


*
spirala timpului

plină de elan, deschid uși,
una după alta. eșuez,
risipindu-mă.

revin în locul
unde-am lăsat
porți întredeschise.
pe o spirală a timpului
mă întorc precum anotimpurile.
în jur totul se repetă,
altă traiectorie găzduiește
întoarcerea, amplu amfiteatru.
învăț să ies din scenă cu acceptare.

în locul unde înfrântă
am renunțat mă regăsesc vie. uneori, Dumnezeu ne acordă încă
o șansă, aceea de a trăi prin încercări,
cea mai plină de sens etapă.


*
destrămarea unei lumi

de obicei călătoream singuri, unul spre celălalt în același  univers plin de lumină.

deși ne despart doar câteva drumuri scurte,

acum,

trăim în lumi diferite. trezirea
din starea de orbire s-a întâmplat
pentru fiecare, altfel. calea spre miezul
ființei este uneori stranie, o rătăcire, un eșec
sunt căi unice pentru a vedea ce avem autentic.