ti— Partash! Partash!
Satrina începu să-l strige de la mare distanţă, după ce văzu coada şarpelui gigant cum îl plesni pe Partash, aruncându-l cât colo. Până să se apropie de el, văzu şarpele şi nu-şi putea explica dacă pielea lui era din ceea ce credea ea: dintr-un soi de marmură strălucitoare, de o culoare închisă. Când şarpele se deplasa, cădeau din el bucăţi de marmură, dar fără să lase urmă de lipsă. Îl auzea pe Caleb cum o striga — mai mult suna a rugăminte — să încetinească.
Ochii ei nu se putură dezlipi de la trupul lui Partash zăcând pe iarbă. Atunci, văzu că Partash nu era singur.
La doar câţiva metri de el, văzu o siluetă în albastru, reuşind să desluşească faptul că era o femeie. Îi văzu părul lung şi blond şi ţinând ceva în mână; ceva ce începu să strălucească. Dar cine era femeia aia şi ce treabă avea ea cu Partash? Dacă i-a făcut ceva lui Partash, o descompun în milioane de bucăţele.
— Repede, trage-l cât mai departe de şarpe, vorbi femeia cu părul blond. Satrina simţi nevoia să-i spună câteva femeii, dar era mai important să-l salveze pe Partash din raza şarpelui. Intuiţia ei fusese una reală. Niciodată nu păţise aşa ceva. Dar o explicaţie avea. Iubirea ce i-o purta lui Partash, chiar dacă nu şi-o mai arătaseră de multă vreme. Reuşi să-l ascundă, pe cât posibil, pe Partash după un trunchiul gros al unui copac.


— Elena, şopti Partash! U-unde... Elena?
Deci femeia cu părul lung şi blond era Elena.
— Stai liniştit, Partash, îi spuse Satrina. Dar unde e Caleb? Dar răspunsul veni de îndată. Caleb se afla lângă Elena, părând să vorbească ceva; mai degrabă, Elena îi spunea lui ceva, iar el execută. Satrina se ridică, asigurându-se că Partash se află în siguranţă şi se îndreptă spre Elena.
— Ce i-ai făcut lui Partash? Elena te cheamă, nu? Elena se uită la ea, părând că nu înţelege întrebarea ei.
— Nu ştiu cine eşti şi cred că ai pus întrebarea greşită, răspunse Elena. Putem să ne întrebăm orice, dar după ce rezolvăm problema asta. Dacă nu era vorba de Partash, Satrina era mai mult ca sigură că ar fi sărit pe ea şi ar fi târât-o prin iarbă, cu tot cu părul ei lung şi blond şi care arăta foarte bine îngrijit.
— Asta e bună? apăru Caleb cu o sfoară, pe care nu ştia de unde o luase. Elena îi mulţumi şi prinse de un capăt, iar el de celălalt. Elena se urcă într-un copac, cu o dexteritate ieşită din comun, având în vedere condiţia ei fizică, şi legă sfoara în jurul copacului, făcând un nod strâns. Coborî, luă celălalt capăt şi urcă în alt copac, unde făcu aceiaşi manevră. Sfoara orizontală se afla la vreo patru metri înălţime, cam cât era şarpele de înalt. Şarpele părea să fie orb, fiindcă ochii îi lipseau.
— Băiete, zise Elena...
— Îl cheamă Caleb, o întrerupse Satrina. Caleb îi aruncă o privire încruntată.
— Caleb, zise Elena făcându-i pe plac Satrinei, o să te fac momeală.
— E-eu? Caleb părea să nu fie întru totul de acord.
— Nu aveţi idee cât de greu îi poţi elimina pe baetaiopi.
Deci aşa arăta un baetaiop. Dar oare care de pe listă era acest şarpe? Acum nu conta atât de mult, cât conta eliminarea lui.
— Caleb, rosti Elena numele, iar Satrina era sigură că o făcuse doar ca să-i dea peste nas. Trebuie să-l faci pe şarpe să vină spre sfoară. El se va poticni în ea, iar până se dezmeticeşte, eu îi voi face felu’.
— Eşti sigură că va funcţiona? întrebă Caleb, nu foarte sigur că ar vrea să facă asta.
— Crede-mă, spuse Elena cu vocea blândă. Va funcţiona. Bun. Satrina, ar fi bine să stai lângă Partash.
Cine se credea ea, să-i dea directive? Dar, totodată, părea sigură de planul ei, iar ea se simţea în plus. Se dădu în spate câţiva metri. Caleb trecu dincolo de sfoară şi începu să strige către şarpe.
— Hei, şarpe urât şi... pietros şi ce-oi mai fi tu. Hai încoa’ dacă ai tupeu. Şarpele se mişca balansat, ca şi când cineva îi cânta la un fluier şi era hipnotizat. Caleb insistă în gesturi, iar Satrina se holba (da, chiar asta făcea) la Elena, cum stătea pregătită după copac, asemenea unui portar de fotbal, aşteptând şutul definitiv. Şarpele începu să se îndrepte spre Caleb, iar acesta fugi înapoi şi se împletici printre nişte bolovani mici. Căzu şi părea să nu se poată ridica. Văzând că Elena nu face niciun gest, Satrina se repezi spre Caleb.
— Caleb! Caleb, eşti bine?
— Fugi de acolo, strigă Elena. Fugi!
— Du-te dracului, răspunse Satrina şi se întoarse înapoi la Caleb. Poţi?
Satrina încercă să-l ridice, dar piciorul lui Caleb părea să nu asculte comenzii. Într-un final, reuşi să se ridice şi începu să sară pe celălalt picior, pentru a se deplasa. În spatele lor, şarpele îşi mări viteza. Satrina fu luată de starea de panică. Îl împinse pe Caleb în iarbă, acestă scoţând un sunet de durere şi ceva cuvinte, pe care ea nu le înţelesese, şi îşi scoase din buzunarul rucasculu Pietroasa.
Ăă.... ce cuvinte să spun? Încercă să-şi amintească însemnările de pe piatră, dar refuzau să-i apară în minte. Groaza că ăsta va fi sfârşitul, atât al ei cât şi al celorlalţi, o făcea să nu gândească raţional şi să acţionez sub impuls. Strânse Pietroasa în mână şi se concentră — cu toate că simţea fiecare mililitru de sânge din corp arzând pe sub pielea ei. Îşi aminti episodul de ieri, când încercase, pentru prima oară în viaţa ei, folosirea energiei de ifrit, energia angelică, pentru a activa însemnul de pe Pietroasă.
— Ether! Cuvântul ieşi din gura ei ca şi când cuvântul în sine ar fi ştiu că va fi invocat. Simţi aceleaşi lucruri ca şi prima dată. Amorţeala din braţ şi secarea de energie, încărcând Pietroasa. Pietroasa lumină acolo unde se afla însemnarea şi, după ce lumină slab, simţi o mică adiere de vânt, care se intensifica. De data asta, ceva era diferit. Ceva în modul în care vântul nu se mai manifesta haotic, ci asculta de mişcarea mâinii ei în care se afla piatra.
Vântul se mişca după comanda ei. Ea împinse în gol mâna, iar vântul izbi faţa şarpelui mai înainte ca el să se oprească în sfoara pusă de Elena. Vântul împinse sfoara şi o rupse, dar nu mai avu putere să lovească şi şarpele. Satrina se deconcentră, iar a doua încercare de a manevra vântul eşuă. Şarpele păru enervat – asta deduse după mişcările rapide pe care le făcea – şi se îndreptă spre ei.
— Pleacă de acolo, strigă Elena, părând nervoasă. Satrina îl ridică, din nou, pe Caleb şi se mişca pe cât de repede putu. Şarpele începu să scoată un sunet strident şi puternic, iar Satrina se blocă. Starea ei de frică se transformă pe loc. Sângele ei se mişca prin vene, simţindu-l ca şi când era pe pielea ei, trezindu-i o stare incontrolabilă de furie. Se desprinse din braţul lui Caleb şi se îndreptă spre şarpe. Capul îi zvâcnea şi nu ştia mai precis ce stare avea acum, dar avea impresia că o să explodeze. Pe fundal, auzea ceva mormăieli de la Caleb şi vocea Elenei strigând ceva ca „pleacă” şi „păzeşte-te”, dar comenzile refuzau a fi ascultate. Timpul se comprimă — de fapt, părea să se fi oprit pentru ea. Nu-şi aminti niciodată când fusese atât de furioasă. Nici măcar când Dantelon făcuse greşeli sau când Partash se înstrăinase de ea. Dar acum, stând în faţa şarpelui, se alimenta cu prezenţa lui.
Şarpele se lăsă puţin în spate şi căscă gura, pregătit să se arunce spre ea. Satrina se mişcă mai repede şi întinse Pietroasa spre el.
— Ether! Vocea Satrinei suna ca a unei adevărate luptătoare. Vântul se înteţi şi se adună în jurul ei, învăluind-o. Picioarele Satrinei nu mai atingeau iarba, fiind ridicată de vânt. Se ridică până la nivelul şarpelui, privindu-l acolo unde trebuiau să fie ochii. Satrina făcu câteva mişcări de rotaţie cu mâna, iar de nicăieri, vântul se încolăcea ca o spirală pe lângă trupul şarpelui. Făcu un gest cu mâna spre cer, iar şarpele fu aruncat atât de sus, încât, preţ de câteva secunde, se văzu ca o pată mică şi neagră pe cer. Când gravitaţia îşi făcu efectul de atracţie, corpul şarpelui se lovi puternic de trunchiul unui copac, rupându-l şi ricoşând în josul lor, căzând în mlaştina ce se afla de-a lungul zidului.
Satrina lăsă braţul să cadă, iar vântul se descolăci din jurul ei, lăsând-o să cadă pe iarbă. Nu era sigură dacă era moartă sau doar leşinată, dar întunericul în care se afla, era unul care o făcea să se simtă relaxată.