satul cop 1 buna    Mai deunăzi, cu prilejul „Zilei Mondiale a scriitorului  de orice formă de literatură” care a fost în data de trei martie, plecând de la postarea domnului Alexandru  Cistelecan, colegul meu de la UMFST Târgu-Mureș, critic literar, redactor al revistei „Vatra”  am citit în comentarii tot soiul de glume și aluzii picante cu privire la relația scriitor/ poet/ critic, cum ar fi: „Scriitor este cel care scrie”; „Scriitori și poeți /.../; „ăștia, poeții, intră la scriitori?”; „Poate că scriitorul ideal este cel care nu scrie ”; „Cine știe să citească e cititor”; „Caragiale: știi să scrii? Ești scriitor! Știi să citești? ești critic!” etc. Pornind de la această ultimă încercare de definire și trasare de granițe între scriitor și critic, desigur „cu tot cu ironia și cinismul lui Caragiale la pachet”, țin să precizez că am o prețuire deosebită pentru scriitorii care scriu atât de bine încât m-au făcut să încremenesc în proiectul personal de cititor foarte bun (fără pretenția de a mă socoti și un critic bun), însă cu credința de dascăl bun pentru  citit foarte bine, un citit complet, cu acces la toate nivelurile (re)lecturii, indiferent de vârsta cititorului.   
Este poate un truism să spunem că relațiile noastre interpersonale și chiar sentimentale sunt marcate în profunzime de origini, și asta încă din copilărie. Mai întâi prin influența pe care o au părinții și locurile unde ne-am născut asupra alegerilor noastre, schițând idealuri inaccesibile la care încercăm,  de cele mai multe ori fără să reușim,  să-i silim pe ceilalți să se plieze.

Dar, mai subtil, locurile, poveștile locurilor, datinile și obiceiurile îndrăgite conturează un întreg univers magic în care locuim în secret și la care ne întoarcem  ori de câte ori ne aflăm în momente  de răscruce ori în vremi de restriște, de întrupare și/ sau schimbare de destin.
 De aceea, oricât ar fi de fastidios şi redundant, este  necesar  să afirmăm că în diversele noastre ipostaze umane,  prin diversele noastre roluri şi funcţii,  căutând cu frenezie să fim și chiar putând fi azi in(ter)disciplinați cu (aproape) tot ce am fi dorit să fim și nu suntem (psiholog, sociolog, jurnalist, medic de suflete etc.),  pe diverse niveluri şi în diverse proporţii, fiecare dintre noi suntem implicaţi în problematica pe care doamna Nadia Urian Linul o deschide  subtil prin volumele Povestea Satului și Satul poveștilor spre mitul „întoarcerii acasă” și/ sau al căutării originilor.  Altminteri, tema abordantă este una valoroasă  în sine și este o preocupare, e drept, nu foarte constantă în literatura română postbelică și postcomunistă, încă de la Moromeții lui Marin Preda încoace: tema destructurării satului și a valorilor spiritualității țărănești. În acest ultim caz, ea a fost și generoasă, lui Preda reușindu-i din plin deschiderea spre devenire, spre  (auto)cunoaștere și familie, spre sufletul țăranului, dornic de liniște și contemplație ca taină a  înțelepciunii.
               Știm deja că doamna Nadia Urian Linul este un scriitor cu premii importante, care se revendică din marea familie a dascălilor-apostoli, „luminători ai satului”, un dascăl cu vocație, cu pasiune și dăruire. Ce credem noi este că doamna Nadia Urian Linul scrie în primul rând pentru elevii ei și oamenii din zona ei, a căror lectură îi este necesară și uneori chiar suficientă, cum se mărturisea în unul din volumele anterioare.
            Volumele îmbină și alternează fragmente autobiografice de genul memoriilor, al scrisorilor, chiar și un interviu cu titlul Transilvania, între iubire și lacrimă pe care autoarea l-a dat domnului Dinu Moldovan. Sunt volume în care autoarea Nadia Urian Linul evocă nume, familii  și mai puțin portrete de dascăli „luminători ai satului”  (Domnul Profesor, Doamna și domnul director, Ana și Iacob Tătar, Familia profesor Florica și Grigore Marțian, Familiei director Pleș Gheorghe) îmbinate cu povestioare și  dialoguri ce se transformă, adeseori, în „fabule” cu tâlcul dat (Căsoaia, Ce deget, De dragul eroilor, Facerea de bine, Domnul inspector,  Hera, Jucăria vie, La colindat).  Ar fi fost interesant să putem compara aceste două volume cu niște povești de întemeiere ca și când am fi putut vorbi despre o nouă culegere de „legende ale satului” (nou), respectiv despre noi „basme ale românilor” care să ne stârnească întrebări mistuitoare despre cine am fost, cine suntem  și cine/ ce vrem să devenim pe măsură ce lumea satului dispare tot mai vizibil.
          De la titluri pornind, cărțile mi-au stârnit câteva motive de admirație pentru cel puțin trei întâlniri „didactice” esențiale pe care (mi) le evocă: întâlnirea dintre trecut și prezent, întâlnirea dintre școală și lume/ viață și, nu în ultimul rând, întâlnirea dintre grup/ comunitate și sine, ca individ.
           Mai întâi, chiar dacă aceste întâlniri nu evocă întocmai un proces continuu și omogen, nici locul unei cunoașteri transparente de sine, cred că textele Nadiei Urian Linul ar trebui să  provoace mai mult reflecția și să deschidă spațiul de dezbatere și dialog, plecând de la întrebările esențiale: „Cine sunt eu?”, „De unde vin?”,  „Încotro mă îndrept?”. Sunt întrebări pentru orice vârstă, la care, ca dascăli așteptăm răspunsuri și ca cititori-interpreți dăm răspunsuri când mai simple, când  mai complexe, răspunsuri care țin de un spațiu obscur, bântuit de frânturi de amintiri și a căror valoare, inclusiv creatoare, ține de amintirile uneori  nedeslușite care circulă și aici, în „Povestea satului” și „Satul poveștilor”.   Dacă ar fi reușit să dezvolte conflicte și să creeze o atmosferă de liniște și taină prefigurând „sufletul satului” blagian unde „s-a născut veșnicia”, unde „orice gând e mai încet/ și inima-ți zvâcnește mai rar/ ca și cum nu ți-ar bate în piept/ ci adânc, în pământ, undeva”, cu siguranță autoarea ar fi dat mai multă autenticitate și valoare „poveștii satului” și „satului poveștilor”. Desigur, un autentic fior metafizic este greu de obținut și pentru un înveterat al scrisului, însă Nadia Urian Linul încearcă a construi poeme în proză, pe o tramă narativă pornind de la modelul dezvoltării personale, deja o constantă a programelor școlare ale ciclului primar încă din anii 2014, însă cu prea puțin accent pe trăire, pe emoție și sentimente, lucru care ar fi de dorit în volumele următoare.
În al doilea rând,  să le arăți cititorilor, elevi și tineri în general,  că o comunitate se reinventează la fiecare  întâlnire care te întoarce spre trecut, spre origini, prin obiceiuri și datini ce țin fie de marile evenimente din viața omului (nunta/  Joaca cu verigheta, Crăciunul/ Globulețele, La colindat) și/ sau evenimente de peste an din viața satului/ a comunității - cum este șezătoarea literar-folclorică, muzeul etnografic recent amenajat în incinta școlii din Cristeștii-Ciceului,  cărora îi place să le spună „Muzee sau Camere Țărănești”, toate fapte de viață care înseamnă a le oferi experiențe de învățare la întâlnirea dintre trecut și prezent, experiențe care să îi ajute să trăiască în prezent, schimbându-l aici și acum,  o valoare adesea uitată sau neglijată de noi, toți: „Tradiția populară, alături de istoria neamului și credința în Dumnezeu ne definesc, ca neam”, spune autoarea.
Mai mult chiar, considerăm că doamna Nadia Urian Linul îi ajută pe cei tineri să trăiască în prezent fără să piardă nimic, ba chiar să iasă câștigați din o mulțime de experiențe  dificile (Globulețele, Compromisul, Joaca cu verigheta, Răsplata, Visător sau realist). Sunt experiențe de viață ale acestei  tranziții ce nu se mai sfârșește de aproape treizeci de ani, cât și experiențe de învățare ale unui  învățământ ce tot tinde spre valori pe care greu reușește să le atingă, precum  inteligența, libertatea și creativitatea, valori pentru care autoarea ar trebui să pledeze cu mai mare convingere, după îndemnul lui Constantin Noica: ‹‹În cultură nu trebuie pierdut nimic, totul trebuie transmis și reînnoit››.
Multe dintre acestea rămân însă mai mult ca promisiuni ale poveștilor, promisiuni din titlu, mai apoi având parte de un fel de lectură-învățare, ușor tezist și didacticist pe alocuri. Desigur, modelul de cărți de citit pe care ni-l propune doamna Nadia Urian Linul prin demersul său este în sine curajos, prin urmare îi lăudăm osârdia cu atât mai mult cu cât  astăzi globalizarea ne forțează la o cultură de consum ce ia amploare și tinde să înlocuiască, treptat, cultura tradițională. Sub forma divertismentului industrializat, globalizarea alterează personalitatea umană și gândirea critică, în special la vârste fragede. În societatea contemporană predomină mașinismul, spiritul mercantil și pragmatic, tranzacționarea valorilor morale, lipsa de ideal spiritual. Avem de-a face cu un fenomen al ignoranței, al indiferenței față de valorile tradiționale, iar autoarea Nadia Urian Linul propune o soluție pornind de la totalitatea reprezentărilor culturale și de la istoria personală sugerând că rezolvarea situației de criză stă în revitalizarea tradițiilor, în repopularizarea culturii folclorice, în redescoperirea identității naționale și culturale. Apoi, se sugerează că „Satul poveștilor” ar trebui să devină un laborator continuu de idei și imagini spirituale despre identitatea și memoria comunității. Astăzi tradiția nu mai are forța necesară să se împotrivească influențelor nocive, însă are potențialul să lupte, potențial ce trebuie valorificat, afirmă uneori chiar explicit autoarea (vezi bucuria îmbrăcării costumului popular pentru prima dată).
Admir apoi, cu deosebire, intenția mărturisită a autoarei Nadia Urian Linul în interviul acordat domnului  Dinu Moldovan de a-i determina pe elevi/ pe dascăli/ pe colegii ei  să conștientizeze  faptul că a învăța să vorbim despre trecut/ origini/ înaintași/ dascăli și datinile, obiceiurile moștenite  ca  despre o carte de identitate a unui grup, a unei comunități este o primă formă de întâlnire cu exigențele creației de sine, că asupra celor care predau apasă o responsabilitate specială, aceea de a valoriza această practică  a relaționării dintre trecut și prezent, practică a relaționării dintre sine și ceilalți membri ai comunității, pe care, datorită experienței personale, dascălii sunt cei mai în măsură să o transmită: Dinu Moldovan: „Ce v-a determinat să puneți stavilă acestui tăvălug nemilos, al nepăsării ce lovește în satul românesc?/ Nadia Urian Linul: „Rădăcinile sufletului, precum ale copacului, sunt adânc înfipte în pământul în care a crescut. Eu m-am născut în sat, am copilărit și am muncit o viață, ca dascăl al unui sat. O spun și am spus-o cu mândrie, oriunde m-au dus pașii.”
 Făcând parte din aceeași familie de dascăli, decodăm cu aceeași admirație îndemnul doamnei Nadia Urian Linul adresat elevilor de a îndrăzni „înnoirea” practică, adică să-și aroge dreptul de a (re)inventa trecutul, tradițiile și obiceiurile prin originalitate, pe de o parte. Pe de altă parte, intuim aici  și un  răspuns la întrebarea dacă e posibilă (re)creaţia lor: „Apare bucura de a îmbrăca costumul popular, copiilor le place să fie admirați, iar părinții încep să le caute altele, prin lăzi, să le confecționeze sau să le cumpere. Și, dacă la început nu au unul original, îi încurajez să-l poarte pe cel pe care îl au. Apoi își găsesc unul la fel cu al colegilor lor. Deci, încurajare!” Doamna Nadia Urian Linul urmărește astfel oglindirea în spiritul elevilor săi, oglindirea în «celălalt», elevul său, în încercarea de a crea sensuri în spiritul celuilalt. Pentru că, dacă «celălalt» nu îți rămâne o fiinţă complet străină, înseamnă că l-ai deschis către esențial.  Și ce dar mai frumos îi poți oferi unui elev/ cititor de-al tău decât acela de a-l face sensibil la arta trecutului, la artele invenției, adică ale (re)inventării de sine? Orice carte  ar trebui să tindă să-i ajute pe cei cărora le este destinată să dobândească îndeajuns de multă libertate în raport cu scrierile trecutului, cu folclorul, cu rădăcinile, pentru a deveni ei înșiși  artiști populari, ceea ce aplicațiile din aceste cărți încearcă și ele și reușesc uneori, deși cu timiditate: să dea aripi pentru zbor și tot atâtea motive de întoarcere la rădăcini.
            Credem, împreună cu autoarea,  că ceea ce devin elevii/ tinerii/ dascălii este la fel de important ca și ceea ce învață/ îi învață pe alții. Finalitatea lecturii, ca și a învățământului este dezvoltarea calităților umane și intelectuale. Acolo unde primele au tot atâta importanță ca și cele de pe urmă,  problema este să-l determini pe cititor/ elev să se deschidă și să devină receptiv la mai multe niveluri de înțelegere, să se deschidă și să devină receptiv atât la contextul trecutului, cât și la cel al prezentului. În acest context cultural, întoarcerea „la obârșie, la izvor” – fie chiar și în  chip de gând-dor și/ sau de apă-nor - formează un fel de al doilea limbaj, la care autoarea ar trebui să facă apel mai des pentru a vorbi despre sine însăși ca „suflet al satului”, pentru a se prezenta în fața celorlalți și pentru a comunica cu cititorii ei, mai mici, dar și mai mari și prin modelul estetic al povestirilor satului.
Prin urmare, un reper de scris și de  (re)lectură sugerat autoarei ar fi  exprimarea prin simboluri și imagini, pentru că doar atunci când i se permite să jongleze în mod spontan şi ludic cu percepţiile, conceptele şi semnificaţiile lucrurilor şi ale întâmplărilor din jurul său, doar atunci cititorul, oricât de tânăr va fi fiind, îşi va cunoaşte şi îşi va putea depăşi limita interioară, dobândind libertatea (interpretării). Numai așa își va  învinge teama de cultură și de modele culturale (tradiționale),  prin care autorii  precum doamna Nadia Urian Linul încearcă și uneori reuşesc să-l modifice pe omul de la capătul celălalt al cărţii, cititorul.
Cu siguranţă dascălii-scriitori care adună modele de abordări didactice și în cărţi de citit sunt doar câțiva dintre cei mai talentați maeștri artizani care-și practică arta de a-i învăța  pe alții îmbinând efortul şi vocaţia, așa cum ar trebui să facă toți cei care îmbrățișează cariera didactică pentru că „avem nevoie de mai mulți indivizi care să se specializeze în imposibil” (C. Roland Christensen).  Închei prin a lăuda încă o dată ceea ce este cel mai valoros în volumele doamnei Nadia Urian Linul: osârdia și curajul de a se apropia de o temă atât de necesar de aprofundat, cu o atenție mare, după îndemnul cronicarului: „Să înceapă osteneala aceasta /.../  să sparie gândul.  A lăsa iarăși nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta /.../, iaste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și seminție suntu lăcuitorii țării noastre.”