satul cop 1 bunaMai deunăzi, cu prilejul „Zilei Mondiale a scriitorului de orice formă de literatură” care a fost în data de 3 martie, plecând de la postarea domnului Alexandru Cistelecan, colegul meu de la UMFST Târgu-Mureș, critic literar, redactor al revistei „Vatra” am citit în comentarii tot soiul de glume și aluzii picante cu privire la relația scriitor/poet/critic, cum ar fi: „Scriitor este cel care scrie”; „scriitori și poeți/.../; „ăștia, poeții, intră la scriitori?”; „poate că scriitorul ideal este cel care nu scrie ”; „cine știe să citească e cititor”; „Caragiale: știi să scrii? Ești scriitor! Știi să citești? ești critic!” etc.
Pornind de la această ultimă încercare de definire și trasare de granițe între scriitor și critic, desigur „cu tot cu ironia și cinismul lui Caragiale la pachet”, țin să precizez că am o prețuire deosebită pentru scriitorii care scriu atât de bine încât m-au făcut să încremenesc în proiectul personal de cititor foarte bun (fără pretenția de a mă socoti și un critic bun), însă cu credința de dascăl bun pentru citit foarte bine, un citit complet, cu acces la toate nivelurile (re)lecturii, indiferent de vârsta cititorului.


Este poate un truism să spunem că relațiile noastre interpersonale și chiar sentimentale sunt marcate în profunzime de origini, și asta încă din copilărie. Mai întâi prin influența pe care o au părinții și locurile unde ne-am născut asupra alegerilor noastre, schițând idealuri inaccesibile la care încercăm, de cele mai multe ori fără să reușim, să-i silim pe ceilalți să se plieze. Dar, mai subtil, locurile, poveștile locurilor, datinile și obiceiurile îndrăgite conturează un întreg univers magic în care locuim în secret și la care ne întoarcem ori de câte ori ne aflăm în momente de răscruce ori în vremi de restriște, de întrupare și/sau schimbare de destin.
De aceea, oricât ar fi de fastidios şi redundant, este însă necesar să afirmăm că în diversele noastre ipostaze umane, prin diversele noastre roluri şi funcţii, căutând cu frenezie să fim și chiar putând fi azi in(ter)disciplinați cu (aproape) tot ce am fi dorit să fim și nu suntem (psiholog, sociolog, jurnalist, medic de suflete etc.), pe diverse niveluri şi în diverse proporţii, fiecare dintre noi suntem implicaţi în problematica pe care doamna Nadia Urian Linul o deschide subtil prin volumul „Satul poveștilor” spre mitul „întoarcerii acasă” și sau al căutării originilor.
Altminteri, tema abordantă este una valoroasă în sine și este o preocupare, e drept, nu foarte constantă în literatura română posbelică și postcomunistă, încă de la „Moromeții” lui Marin Preda încoace: tema destructurării satului și a valorilor spiritualității țărănești.
În acest ultim caz, ea a fost și generoasă, lui Preda reușindu-i din plin deschiderea spre devenire, spre (auto)cunoaștere și familie, spre sufletul țăranului, dornic de liniște și contemplație ca taină a înțelepciunii.
Știm deja că doamna Nadia Urian Linul este un scriitor cu premii importante, care se revendică din marea familie a dascălilor-apostoli, „luminători ai satului”, un dascăl cu vocație, cu pasiune și dăruire.
Ce credem noi este că doamna Nadia Urian Linul scrie în primul rând pentru elevii ei și oamenii din zona ei, a căror lectură îi este necesară și uneori chiar suficientă, cum se mărturisește adesea în scrierile sale.
Volumele sale îmbină și alternează fragmente autobiografice de genul memoriilor, al scrisorilor, chiar și un interviu pe care autoarea l-a dat cândva.
Sunt volume în care autoarea evocă nume și mai puțin portrete de dascăli „luminători ai satului”, îmbinate cu povestioare și dialoguri ce se transformă, adeseori, în „fabule” cu tâlcul dat.
Ar fi fost interesant să putem compara aceste scrieri cu niște povești de întemeiere ca și când am fi putut vorbi despre o culegere de „legende ale satului”, respectiv despre noi „basme ale românilor” care să ne stârnească întrebări mistuitoare despre cine am fost, cine suntem și cine/ce vrem să devenim pe măsură ce lumea satului dispare tot mai vizibil.
De la titlu pornind cartea mi-a stârnit câteva motive de admirație pentru cel puțin trei întâlniri„didactice” esențiale pe care (mi) le evocă: întâlnirea dintre trecut și prezent, întâlnirea dintre școală și lume/viață și, nu în ultimul rând, întâlnirea dintre grup/ omunitate și sine, ca individ.
Mai întâi, chiar dacă aceste întâlniri nu evocă întocmai un proces continuu și omogen, nici locul unei cunoașteri transparente de sine, cred că textele ar trebui să provoace mai mult reflecția și să deschidă spațiul de dezbatere și dialog, plecând de la întrebările esențiale: „Cine sunt eu?”, „De unde vin?”, „Încotro mă îndrept?”.
Sunt întrebări pentru orice vârstă, la care, ca dascăli așteptăm răspunsuri și ca cititori-interpreți dăm răspunsuri când mai simple, când mai complexe, răspunsuri care țin de un spațiu obscur, bântuit de frânturi de amintiri și a căror valoare, inclusiv creatoare, ține de amintirile uneori nedeslușite care circulă și aici, în ”Satul poveștilor”.
Dacă ar fi reușit să dezvolte conflicte și să creeze o atmosferă de liniște și taină prefigurând „sufletul satului” blagian unde „s-a născut veșnicia”, unde „orice gând e mai încet/și inima-ți zvâcnește mai rar/ca și cum nu ți-ar bate în piept/ci adânc, în pământ, undeva”, cu siguranță autoarea ar fi dat mai multă autenticitate și valoare „satului poveștilor”. Desigur, un autentic fior metafizic este greu obținut și pentru un înveterat al scrisului, însă Nadia Urian Linul încearcă a construi poeme în proză, pe o tramă narativă pornind de la modelul dezvoltării personale, deja o constantă a programelor ciclului primar din anii 2014, însă cu prea puțin accent pe trăire, pe emoție și sentimente.
În al doilea rând, să le arăți cititorilor, elevi și tineri în general, că o comunitate se reinventează la fiecare întâlnire care te întoarce spre trecut, spre origini, prin obiceiuri și datini ce țin fie de marile evenimente din viața omului (nunta/Verigheta, Crăciunul/ Globulețele) și/sau evenimente de peste an din viața satului/a comunității - cum este șezătoarea literar-folclorică înseamnă a le oferi experiențe de învățare la întâlnirea dintre trecut și prezent, care să îi ajute să trăiască în prezent, schimbându-l aici și acum, o valoare adesea uitată sau neglijată de noi, toți.
Mai mult chiar, considerăm că doamna Nadia Urian Linul îi ajută pe cei tineri să trăiască în prezent fără să piardă nimic, ba chiar să iasă câștigați din o mulțime de experiențe dificile (Compromisul, Verigheta). Sunt experiențe de viață ale acestei tranziții ce nu se mai sfârșește de aproape treizeci de ani, cât și experiențe de învățare ale unui învățământ ce tot tinde spre valori pe care greu reușește să le atingă, precum inteligența, libertatea și creativitatea, valori pentru care autoareaar trebui să pledeze cu mai mare convingere, după îndemnul lui Constantin Noica: ‹‹În cultură nu trebuie pierdut nimic, totul trebuie transmis şi reînnoit››.
Toate acestea rămân mai mult ca promisiuni din titlu, mai apoi având parte de un fel de lectură-învățare, ușor tezist și didacticist pe alocuri.
Desigur, modelul de cărți de citit pe care ni-l propune doamna Nadia Urian Linul prin demersul său este în sine curajos, prin urmare îi lăudăm osârdia cu atât mai mult cu cât astăzi globalizarea ne forțează la o cultură de consum ce ia amploare și tinde să înlocuiască, treptat, cultura tradițională.
Sub forma divertismentului industrializat, globalizarea alterează personalitatea umană și gândirea critică, în special la vârste fragede. În societatea contemporană predomină mașinismul, spiritul mercantil și pragmatic, tranzacționarea valorilor morale, lipsa de ideal spiritual.
Avem de-a face cu un fenomen al ignoranței, al indiferenței față de valorile tradiționale, iar autoarea Nadia Urian Linul propune o soluție pornind de la totalitatea reprezentărilor culturale și de la istoria personală sugerând că rezolvarea situației de criză stă în revitalizarea tradițiilor, în repopularizarea culturii folclorice, în redescoperirea identității naționale și culturale.
Apoi, se sugerează că „Satul poveștilor” ar trebui să devină un laborator continuu de idei și imagini spirituale despre identitatea și memoria comunității.
Astăzi tradiția nu mai are forța necesară să se împotrivească influențelor nocive, însă are potențialul să lupte, potențial ce trebuie valorificat, afirmă uneori chiar explicit autoarea.
Admir apoi, cu deosebire, intenția mărturisită a autoarei Nadia Urian Linul în interviul acordat de a-i determina pe elevi/dascăli/colegii ei să conștientizeze faptul că a învăța să vorbim despre trecut/origini/înaintași/dascăli și datinile, obiceiurile moștenite ca despre o carte de identitate a unui grup, a unei comunități este o primă formă de întâlnire cu exigențele creației de sine, că asupra celor care predau apasă o responsabilitate specială, aceea de a valoriza această practică a relaționării dintre trecut și prezent, practică a relaționării dintre sine și ceilalți membri ai comunității, pe care, datorită experienței personale, dascălii sunt cei mai în măsură să o transmită.
Făcând parte din aceeași familie de dascăli, decodăm cu aceeași admirație îndemnul doamnei Nadia Urian Linul adresat elevilor de a îndrăzni „înnoirea”, adică să-și aroge dreptul de a (re)inventa trecutul, tradițiile și obiceiurile prin imaginația, originalitatea și creativitatea lor, pe de o parte.
Pe de altă parte, intuim aici și un răspuns la întrebarea dacă e posibilă (re)creaţia în spiritul elevilor tăi, oglindirea în «celălalt», elevul tău, în încercarea de a crea sensuri în spiritul celuilalt.
Pentru că, dacă «celălalt» nu îți rămâne o fiinţă complet străină, înseamnă că l-ai deschis către esențial. Și ce dar mai frumos îi poți oferi unui elev/cititor de-al tău decât acela de a-l face sensibil la arta trecutului, la artele invenției, adică ale (re)inventării de sine?
Orice carte ar trebui să tindă să-i ajute pe cei cărora le este destinată să dobândească îndeajuns de multă libertate în raport cu scrierile trecutului, cu folclorul pentru a deveni ei înșiși artiști populari, ceea ce aplicațiile din aceste cărți încearcă și ele cu timiditate.
Credem, împreună cu autoarea, că ceea ce devin elevii/tinerii/dascălii este la fel de important ca și ceea ce învață/îi învață pe alții.
Finalitatea lecturii, ca și a învățământului este dezvoltarea calităților umane și intelectuale. Acolo unde primele au tot atâta importanță ca și cele de pe urmă, problema este să-l determini pe cititor/elev să se deschidă și să devină receptiv la mai multe niveluri de înțelegere, să se deschidă și să devină receptiv atât la contextul trecutului, cât și la cel al prezentului.În acest context cultural, întoarcerea „la obârșie, la izvor” – fie chiar și în chip de gând-dor și/sau de apă-nor - formează un fel de al doilea limbaj, la care autoarea ar trebui să facă apel mai des pentru a vorbi despre sine însăși ca „suflet al satului”, pentru a se prezenta în fața celorlalți și pentru a comunica cu cititorii ei, mai mici, dar și mai mari.
Prin urmare, un reper de scris și de (re)lectură sugerat autoarei ar fi exprimarea prin simboluri și imagini, pentru că doar atunci când i se permite să jongleze în mod spontan şi ludic cu percepţiile, conceptele şi semnificaţiile lucrurilor şi ale întâmplărilor din jurul său, doar atunci cititorul, oricât de tânăr va fi fiind, îşi va cunoaşte şi îşi va putea depăşi limita interioară, dobândind libertatea interpretării.
Numai așa își va învinge teama de cultură și de modele culturale (tradiționale), prin care autorii precum doamna Nadia Urian Linul încearcă și uneori reuşesc să-l modifice pe omul de la capătul celălalt al cărţii, cititorul.
Cu siguranţă dascălii-scriitori care adună modele de abordări didactice și în cărţi de citit sunt doar câțiva dintre cei mai talentați maeștri artizani care-și practică arta de a-i învăța pe alții îmbinând efortul şi vocaţia, așa cum ar trebui să facă toți cei care îmbrățișează cariera didactică pentru că „avem nevoie de mai mulți indivizi care să se specializeze în imposibil” (C. Roland Christensen).
Închei prin a lăuda încă o dată ceea ce este cel mai valoros în volumele doamnei Nadia Urian Linul: osârdia și curajul de a se apropia de o temă atât de necesar de aprofundat, cu o atenție mare, după îndemnul cronicarului: „Să înceapă osteneala aceasta/.../să sparie gândul. A lăsa iarăși nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta/.../, ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și seminție suntu lăcuitorii țării noastre.”