caruntu...LULEAUA UITĂRII...

Pe un colț de policioară, și-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceașcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-și murmură vecernii.

Un păianjen a țesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart și din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înțepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

 

Parcă seamănă a rugă, sau o listă de bucate,
N-a mai apucat se vede, să le-nșiruie pe toate
Și din umbra unei uși, parcă face semn ciomagul
Cheamă, ceartă și așteaptă, doar s-o înturna moșneagul.

Pălăria găurită, zace-n prispă aruncată
Nimănui nu-i trebuiește și se rupe nepurtată,
De s-ar face vremea aceia, când era unchiașul tânăr
Toată supărarea casei, ar duce-o râzând pe umăr.

Și s-ar veseli să știe, că n-au împărțit luleaua,
Nici din ceașca fără toartă, nu s-a mai băut cafeaua
C-au luat tot ce se putea, ce-au crezut folositor,
Și-au lăsat odaia-n seama vremii și uitărilor.

~FRAȚII NU SE ÎNLOCUIESC!

Frații, nu-s de înlocuit, nu se vând și nu se schimbă,
Să privești la ei în suflet, precum te vezi în oglindă
Când arunci cu vorbe-n frate, tot pe tine te lovești
Uită, iartă și ia seama, cât sunt vii, să ți-i iubești.

Nicăieri în lumea asta, n-ai să afli împăcăciune,
Ochii lui și ochii tăi, au același dor a-și spune
Să lași orice supărare, lângă voi să nu răsară
Căci pe mama, chiar de tace, pân'la moarte o s-o doară.

Pe pământ și pe avere, să nu faceți judecată,
Că nu poți răscumpăra, omenia, niciodată
Să nu pui hotar iubirii, când ți-o cere fratele,
Mama a împărțit la toți, grija ei și laptele.

Dacă azi te-ai mâniat, cerul mâine se mânie
Și nu-ți iartă fapta rea, să-i faci lui, ce-ți place ție,
Totdeauna lasă loc, fratelui la tine-n curte
Clipele ce pierzi cu ură, pe vecie sunt pierdute.

Și-ai mai vrea când frații pleacă, să-i revezi o zi măcar,
Dar căința prea târzie, ai să vezi! Că-i în zadar!
Și nu-i suflet să priceapă, cum e-al fratelui, de sânge
Nu-l răni nici din greșeală, că-i păcat, de-o clipă plânge.

Frații, nu-s de înlocuit, sunt aceleași trup de mamă,
Sunt nădejdea și sunt milă, lacrimă de sub năframă
Mâna fratelui e sfântă, e-a mamei mângâiere,
Să-i dai fratelui iubirea, chiar și-atunci când nu ți-o cere.

DESCHIDE-MI PORȚILE IUBIRII!

Deschide-mi poarta fericire, ajung îndată, când vin zorii!
Descătușând izvorul vieții, din ferecatele-i iubiri
Deschide-mi dar, în piept la mine, se naște slava aurorii,
Ce-a-nvins pentru eternitate, dârzenia unei amăgiri.

Sub pașii mei, înflor milenii și răzvrătitele tăceri
Privește-mi chipul, e angelic și trupul meu, nevinovat
Sunt mai rebelă decât soarta și miile de temniceri,
Ce-mi zăvorâseră surâsul, într-un abis întunecat.

Și-n ochii mei țâșnesc viori, ce-ngână șoaptele astrale,
Pe rând se-ntruchipează lumi, cu vraja unui singur vis
În suflet se-odihnește dorul, ca-n pragul unei catedrale,
Când din ofrandele nearse, țesea un drum spre paradis.

Deschide-mi porțile visării, lângă minunea regăsirii
Să-mi fie taină și păcate, dorințele împărtășite,
Acum, sosesc și nu greșesc, aici e locul fericirii
Așteaptă-mă! În raiul tău, primește-mă cu drag, iubite!

Și zborul nostru-i nesfârșit, prin galaxia împlinirii
Covor de stele și luceferi, se vor grăbi la- ntâmpinare,
E-aici tărâmul căutat, aici sunt porțile iubirii
Lăsați-mă, nu mă treziți, aud-a dragostei chemare!

.MAI VINE-O COBILIȚĂ!

Mai vin prin vremi cu cobilița,
Așa cum pare închipuirea
Străbat și satul și ulița,
Și numai zâmbet li-e privirea.
A făcut zece cruci pioase,
Pe la troițe și răscruce
Și-n suflet înc-o rugă-și coase
Uitării, treptele să-i urce.
Mai vin și apa lor e rece
Și-un pic de sare de la lacrimi
Prin amintirea noastră trece
Și mai dezbracă dintre patimi
Ooo! Ce curate straie poartă!
Frecate-n mâini pe la izvoare,
Cosița fetelor, legată
Și împletită prin fuioare.
Mai știți ce-nseamnă șezători?
Ce gust-au poamele uscate?
Ce glume, șoapte și fiori
Furiș, cu teamă aruncate!
Mai vin din alte vremi măiestre,
La poarta zilelor de azi,
Mai lasă semne sub ferestre
Și cântă jalea sus în brazi.
Și duc pe umeri cobilițe
Să care obiceiu-n rai
Ieșiți copile pe ulițe,
S-aud-al vieții sfinte grai
Mai cristalin era izvorul,
În pumnii veacului trecut
Mai domolit era și dorul
Iar deznădejdea chipul rupt
Că din puținul vieții lor,
Știau oricui să dăruiască
Din bobul dragostei cu spor,
Creștea credința omenească
Și mai vin azi pe la răscruci,
Din alte lumi, fecioarele
În curtea casei cu uluci,
Să verse iar urcioarele
Pe chipuri dragi, înflor surâsuri
Și pe uliță stau feciorii,
Curând, curând, pe la apusuri
Dau iama-n hora șezătorii!