chira copMai deunăzi, cu prilejul „Zilei Mondiale a scriitorului  de orice formă de literatură” care a fost în data de trei martie, plecând de la postarea domnului Alexandru  Cistelecan, colegul meu de la UMFST Târgu-Mureș, critic literar, redactor al revistei „Vatra”  am citit în comentarii tot soiul de glume și aluzii picante cu privire la relația scriitor/ poet/ critic, cum ar fi: „Scriitor este cel care scrie”; „scriitori și poeți /.../; „ăștia, poeții, intră la scriitori?”; „poate că scriitorul ideal este cel care nu scrie ”; „cine știe să citească e cititor”; „Caragiale: știi să scrii? Ești scriitor! Știi să citești? ești critic!” etc. Pornind de la această ultimă încercare de definire și trasare de granițe între scriitor și critic, desigur „cu tot cu ironia și cinismul lui Caragiale la pachet”, țin să precizez că am o prețuire deosebită pentru scriitorii care scriu atât de cu rost încât m-au făcut să încremenesc în proiectul personal de cititor foarte bun (fără pretenția de a mă socoti și un critic bun), însă cu credința de dascăl bun pentru  citit foarte bine, un citit complet, cu acces la toate nivelurile (re)lecturii, indiferent de vârsta cititorului pornind de la premisa că orice text suscită un noian de interogații în jurul cărora se construiește o spirală (i)limitată de sensuri.    
           Se știe că un important moment al interpretării înseamnă a pune față în față titlul cărții cu incipitul și finalul acesteia.

Așadar, încă din titlul acestui dintâi volum de poeme în versuri și proză/ anateme, doamna Doina Pană Chira sparge gheața încercând să spulbere tabuurile despre iubire, procesul filogenetic, drumul inimii refăcând de fapt procesul ontogenetic, al împlinirii ființei, proces presărat cu tot atâtea morți câte nașteri și  renașteri posibile. Titlul Furt de iubire trimite subtil spre asocierea a două dintre poruncile Decalogului „Să nu fii desfrânat” și „Să nu furi”, orientând, ca hipertext,  cele trei plimbări prin pădurea de sensuri pe care le-am întrezărit în poezia  doamnei Doina Pană Chira, plimbări interpretative  ce stau sub semnul cel puțin al unui „păcat capital” ispășit însă printr-o cutezătoare înțelegere și transmutare/ transfigurare a sentimentului covârșitor al vinovăției ce îi urmează. Dacă ne ducem spre DEX , reținem dintre sensurile substantivului furt, cu pluralul furturi corelat cu acest context de lectură numai pe „FURT ~uri n. Delict constând în însușirea (pe ascuns) a unor lucruri străine; hoție. /<lat. furtum”. Acesta este sensul  sub a cărui incidență șade titlul volumului, titlu asociat, în opinia mea, cu poezia din final, Hoțul de cărți (după titlul unui roman celebru de Markus Zusak). Metafora hoțului/ a hoției/ a furtului/ furului este prezentă adesea în literatură (Hoțul, de Tudor Arghezi, Hoțul de inimi, de Teresa Medeiros, Hoțul fulgerului de Percy Jackson etc.).  Revenind la titlul nostru și la fur(t)/ hoț, nu putem să nu ne punem trei întrebări care ne vor purta pe cele trei plimbări interpretative despre care spuneam mai devreme. Ne întrebăm dacă vor fi fiind aceștia furi/ hoți de iubire și furi de  cărți deopotrivă?  Sau vor fi fiind furi ai vieții și ai ritmurilor reînnoite ale ființei? Și  o a treia întrebare se ivește, care mediază între primele două, pornind chiar de la poezia cu titlul Furt de iubire, poezie care dă și titlul volumului, și anume: Domnul/ Calea/ Viața de ce nu pedepsesc furtul de iubire, mai mult, de ce chiar îl iartă după un moment de căință adevărată?
         Volumul se deschide cu o poezie care poate părea  oarecum impropie, la prima vedere, fiind o artă poetică cu titlul O plecăciune limbii române, un imn ce încearcă timid a elogia darul și harul divin pentru scris (în limba ta), în esență izvorând din Facerea Vechiului Testament, cu deja binecunoscuta trimitere „La început a fost Cuvântul”.   Spuneam că pare doar  improprie, întrucât socotesc că autoarea a încercat să (cu)prindă aici  forța cuvintelor și a imaginarului, forță care devine un mijloc de a evada din vâltoarea evenimentelor cotidiene de orice fel, din „teroarea Istoriei”, o vâltoare de care suntem înghițiți uneori noi, toți.
         Revenind la cele trei interogații fundamentale în căutarea sensurilor poeziei doamnei Doina Pană Chira mă paște gândul că este vorba sincron atât despre un furt de iubire la propriu, desigur cu frâne, asumat cu responsabilitate, cât și despre o hoție de „cărți”, de experiențe citite/ povestite/ împărtășite care vin să umple puținătatea noastră metafizică, experiențe povestite care prin puterea cuvintelor și a imaginarului transfigurează realitatea apăsătoare și salvează oamenii de nimic și de nonsens.  Eul liric este în ipostaza de fur de  iubire și deopotrivă de hoț de cărți, hoțul de cărți fiind ipostaza terestră a mediatorului între poezia (anotimpurilor iubirii) ce este desfășurată în poemele în versuri din prima parte a volumului și poemele în proză/ anateme din a doua parte a volumului. Sunt experiențe citite/ povestite/ împărtășite  de furt de iubire ce derivă din darul cel mai de preț cu care ne-a învestit Creatorul, darul de a ne căuta împlinirea, fericirea, liniștea și înțelepciunea la un loc, experiențe înțelese în final ca meniri ale ființei și ale ritmurilor naturale, firești ale vieții.  Și căutarea  împlinirii nu este în linie dreaptă, pentru că, de cele mai multe ori, greșeala constă în linia dreaptă, și până și lumina se curbează atunci când trecând printr-o fantă, e ajunsă din urmă de umbră, și nimeni nu poate să scape (ușor) de umbra lui.
              În sinteză, pentru că mitic vorbind, totul ar trebui să se petreacă de (cel puțin) trei ori până să capete temei și rost, voi aminti doar trei dintre aceste momente, timpuri ale furtului de iubire pe care le-am simțit latent sau vibrând în ritmurile sincopate ale versurilor doamnei Doina Pană Chira: o dată un timp al furtului de iubire a firii, prin ceea ce aș numi poezia anotimpurilor, apoi un timp al furtului de iubire pe care l-aș numi o „reflexie complicată”, iar între ele  mediind un timp al furtului de iubire-contemplare, în starea de martor al devenirii și observator al împlinirii propriei conștiințe pur și simplu: contemplarea dragostei-arhetip sau contemplarea trecerii prin timp a dragostei, a noastră, mediată de starea de observator/ martor al cunoașterii și împlinirii de sine.
          Mai întâi, spuneam, există în versurile din volumul Furt de iubire ceea ce aș numi un timp al  furtului de iubire a firii prin poezia anotimpurilor ca vârste ale iubirii, trăind și retrăind cu intensitate un ritm al  inimii fremătânde, dornice de trăiri și emoții plenare, în ritmurile firești ale anotimpurilor. Este un furt de iubire pe care îl definește  metamorfoza continuă pe care o ia iubirea, asemeni anotimpurilor, dintre care primăvara ca vârstă a entuziasmului mereu renăscut trimite  deopotrivă la frenezia  simțurilor și jocul de culori ce  amintesc de viul curcubeu (Iubirea), cu versuri care exaltă  întruna primăvara (Povestea toporașilor, Răspuns, Primăvara, Verde, Ghioceii,  Mărțișorul,  Bucură-te de primăvară,    Două sărbători, Pădurea), mai puțin vara, toamna și iarna ( Vara, Toamna,  Zâmbetul toamnei,  Toamna, Vara, Iarna, Iubesc iarna,  Sărutul zăpezii, Ador iarna, Iarna, stăpâna zăpezii (care este văzută  tot ca „o primăvară în straie de borangic”).
          Alergarea prin câmpul cu maci (Nu vreau să risipim iubirea,  Macul), zborul (Păsări marine, Flori zburătoare), dorul (Doină de dor) și visul (Nu vreau să risipim iubirea, Visele ne aparțin) sunt imagini centrale în aceste versuri ale Doinei Pană Chira care invocă și evocă o stare de euforie a simțurilor, a îmbrățișării și a împreunării elementelor firii (Poveste de iubire). Alături de metamorfoza inimii-frunză-crizantemă-curcubeu, este o sugestie care trimite spre dorurile care ne populează visele de ascensiune, de eliberare și (auto)descoperire continuă prin dans/ dănțuire (Frunze dănțuind) pentru a ne putea descătușa de noi, cei „cu atâtea fețe” ca toamna, cei din celule de sticlă, altfel spus sufletele incendiate de vise. În același registru, cosmosul și omul rezonează deopotrivă și captează energiile universale și individuale sub forma zâmbetului (Curcubeul) ori ale dansului fermecat, ori ale rugii reînvierii (Cerul). „Setea de viață” blagiană este cea care o inspiră pe autoare, chiar dacă uneori fără forța exprimării emoției copleșitoare în trăirea fiorului metafizic; setea de doruri, de-avânturi și de patimi nu este altceva decât dorința purificată, dorința de contemplare a esențelor și a drumului prin lume, drum peste văzduh, printre triluri de păsări, copaci, flori, leagăn, soare). În același registru putem vorbi despre explozia de culoare și lumină din poemele Aștept primăvara, Vis galben, Pastel, sufletul pribegind prin lume devenind o „poveste complicată”  a culorilor-anotimp („Culoarea e un anotimp”) ca într-un veritabil pastel simbolist „pată, umbră sau o lumină” poate fi orice suflet-culoare sau culoare-suflet, iar metamorfoza continuă a acestuia „în alb, în verde, în galben, maro, în roșu” încearcă  o proiecție a călătoriei hai-hui, fără țintă clară, precisă; sau poemul  Visele ne aparțin care amintește despre mitul renașterii visului de iubire din propria cenușă, precum al păsării Phoenix: „Putem visa oricând/ Visele ne aparțin”, dar și continua metamorfoză a iubirii și fețele ei spectrale („Iubește-mă în toate culorile!”), asemeni curcubeului, de la roșul carnal al pasiunii până la împlinirea ei în violet, simbioza dintre albastru și roșu: „Violet? Culoarea iubirii împlinite,/ Un amestec de liniște și pasiune.” (Culorile iubirii)
          Un  clic cu rol de declic se petrece deodată în peisajul acesta al furtului inocent de iubire a firii prin poezia anotimpurilor: un „parfum” masculin cu dor de iubire (Bărbatul)   marchează trecerea într-un alt timp/ ritm al furtului de iubire, un timp al furtului de iubire pe care l-aș numi o „reflexie complicată” a luminii ce se frânge. Nu mai este nici iubirea universală a firii, marcată de zburdalnice și platonice dănțuiri, nici „visul galben de fericire”, nici „împreunarea pământului cu primăvara,  ci o iubire-adorație (Jur să te ador),  izvor al abundenței, al vitalității dătătoare de sens, al „ploii cu dor”, însă „calea spre împăcare” între liniște și pasiune, conștientizare a feminității arcuite către sublim: ”Ești femeie!”. Dragostea dublată de senzualitate și erotism marchează o nouă metamorfoză al cărei drum se caracterizează nu atât printr-o complexitate crescândă, cât prin intervenția unui agent-pasiune care poartă numele unei frumoase prințese elene, Psyche, aici sufletul-pereche ca principiu masculin duce inevitabil la echilibru prin coincidența/ anularea contrariilor: „Parfum de tine,/ Parfum de mine/ Pentru a ne defini/ Pe noi: Eu, Tu/ Și povestea noastră.” În același registru de întoarcere la timpul când iubirea deschidea ființa spre orizontul promisiunilor infinite când „mintea se vindecă prin (su)râs, corpul prin joc și spiritul prin bucurie” cum ar spune furul de iubire și hoțul de cărți deopotrivă, stări greu de exprimat, dar încercate a fi sugerate și în poemele Un zâmbet, Tu ești zâmbetul meu, Primul sărut, Nu vă călcați visele în picioare, O iubire imposibilă, Îmbrățișarea, Dansul, o poveste verticală a unei dorințe orizontale, Cer roșu, Vino, vin, Învață să iubești, Hai, prinde-mă de mână etc., Iubirea reînvie, Sărutul.
                Apoi, treptele către Sine traversează, pe de altă parte, și un spațiu al neliniștii (Frunze  dănțuind: „Se întreabă neliniștită: A venit toamna?” și al nesiguranței unui alt timp/ ritm al furtului de iubire, un ritm dual, contradictoriu a Două chemări, un timp și un ritm a cărui singurătate amară începe să se insinueze încă de pe acum  (Totuși singură) anticipând zborul frânt, chinul ce mistuie uneori inima rănită („Dorul și plânsul cutremură iubirea/ Iar pasărea nopții ne fură surâsul/ Și zboară cu el către Dumnezeu”). Dar, în ciuda unui eșec temporar,  a unei neliniști care se strecoară inevitabil și ale cărei semne sunt întrebările retorice, iubirea este invitată simplu, firesc La o cafea  („Am dorit întotdeauna/  S-o întreb de ce unii/ Nu pot fi statornici în jocul ei,/ În timp ce alții rămân/ Pururi ancorați/ În mrejele ei, în vraja ei? Oare o să-mi răspundă?”),  eul liric nefiind dezamăgit în dragoste; dimpotrivă, această „poveste sentimentală” chiar de-o clipă în marele timp cosmic, chiar „furată”, poate fi cea mai minunată „întâmplare a ființei” și singurul lucru în stare să justifice nimicnicia vieții, furtul de iubire împlinindu-se printr-un nou registru de trăiri și emoții ce deschid iubirea spre taină și revelație, consacrând-o: „O șoaptă în noapte/ O șoaptă de dor..../ Cine-o aude/ înțelege taina iubirii/ Vede nemărginirea,/ Se apleacă în zori/ Înspre răsărit/ Salută soarele/ Binecuvântează ziua!” spune autoarea, căutându-și încă ritmul și tonalitatea proprii, unice.
                Cum spuneam și mai devreme, nu este un drum în linie dreaptă acest drum al metamorfozei furtului de iubire înțeles ca hoție de experiență metafizică ce umple golul din lume; golul dintre iubiți îl transformă într-un vacuum plin de toate posibilitățile, printr-un drum sinuos, când ca furt de iubire/ energie din elementele firii, când ca reflexie complicată urcând și coborând treptele către sine pe traseul devenirii. Iată de ce devine necesară medierea dintre ele printr-un nou furt al iubirii-contemplare de astă dată, starea de observator al devenirii și martor al împlinirii propriei conștiințe ca refracție a divinului în noi: contemplarea dragostei-arhetip sau contemplarea trecerii prin timp a dragostei, a noastră, în starea de observator, mediată de „mâna divină” (Binefăcătorul, Crăciunul, Zbor spre lumină). Deși timidă, fără curajul căutării/ al mărturisirii până la capăt, este o experiență magică, o experiență transfigurată prin puterea cuvintelor și a imaginației de „hoțul de cărți”, care poate fi simultan și el, bărbatul, furul de iubire/ iubitul-poet, mentor, maestru, creator („A intrat liniștit/ În sfârșit era în lumea lui/ Lumea cărților/.../ Vreau liniștea bibliotecilor”), dar și ea/ iubita, ce cheamă la „Speranță și rugă,/ Rugă spre-nalt și divin,/ La zbor spre lumină/ Și-n gânduri din plin...”. Nu sunt decât momentele de reflecție și de metamorfoză care ar trebui să ne îmblânzească după momentele de mari bucurii ale spritului sau de pierderi, dezamăgiri, momente de stare pe loc, de nemișcare/ neființă, momente de reflecție forțată pe care o provoacă nu numai pierderea, ci și bucuria vindecătoare.
               Poezia Hoțul de cărți pate fi liantul mediator terestru între poemele în versuri din prima parte și poemele în proză din partea a doua (Visul, Iarna, Năluca, Ceasornicarul, Pictorul etc.), specie revendicată de la simboliști, ori anatemele din final numite simplu Gânduri,  care prelucrează uneori chiar în ritm și tonalitate de  haiku și/ sau de poeme într-un vers care esențializează poezia anotimpurilor.  
             Rețin aici o serie de poeme în proză care descriu elemente ale dragostei-arhetip, dragoste care este deopotrivă ceremonie și reprezentare, dar și ceva în plus: o purificare care transformă subiectul  și obiectul întâlnirii (erotice) în ființe unice. Piatra ei de temelie este libertatea, misterul persoanei fără de care totul s-ar prăbuși (Visul). Acest fel de purificare aduce după sine ieșirea din abisul singurătății și al nimicului și reinstalarea treptată a unei stări calme, egale, monocorde, la egală distanță de entuziasm și de indiferență, o stare care se justifică din când în când printr-o exaltare modestă (Dimineți sighișorene, Seri sibiene).
          Poemele în versuri sau în proză ale doamnei Doina Pană Chira sunt optimiste, pline de vitalitate și speranță, destul de rar se insinuează fulgurant câte o umbră de îndoială ori de reflecție asupra zădărniciei iubirii, când punțile dintre „a vedea” și „a crede” cad și mintea nu mai poate percepe decât deșertul. Așa că, furul de iubire, privindu-se invers, prin ocheanul  întors când către Sine, când către celălalt, primește aici o mare lecție de viață: „Iubirea nu poate exista fără credință, nici credința fără iubire.” (Dimineți sighișorene)
          Și în  același ritm al (auto)contemplării dincolo de furtul de iubire oprit, poate deloc întâmplător, volumul se încheie cu gândul: „Iubirea, leagănul veșniciei, un crez lăsat de Dumnezeu.”  Dacă te-ai uita invers la mine, pare a spune ambiguu furul de iubire, ai vedea că iubirea furată m-a îmblânzit și m-a făcut să devin altcineva: mult mai atent, mult mai frumos, mult mai plin de liniște, mult mai deschis spre frumusețe și nimic/ neant, deopotrivă.