dmag golPoeta Katherine D. Mag revine-n forță în lumea literelor cu volumul „În pragul goliciunii”, iar titlul extrem de inspirit are darul de-a provoca din prima, de-a atrage, de-a fi mănușă aruncată unui cititor căzut captiv unui spațiu prea încărcat de delitantism.
Împărțită-n două secțiuni de sine stătătoare – „În pragul goliciunii” și „Pe-o margine de vis” – cartea devine unitară tematic și stilistic tocmai prin această delimitare ideatică, dovadă vie că poeta e dedată de mult scrisului, că are un îndelung exercițiu liric, ușurința cu care jonglează cu aceste registre lirice și genuri poetice anunțând o voce peste care nu se va mai putea trece în spațiul literar românesc.
În timp ce prima secțiune înglobează poeme de respirație, poeme postmoderene ce-I îngăduie jocul cu metafora, joc ce trădează faptul că în acest spațiu ideatic poeta e cu adevărat în elementul ei, în cea de-a doua secțiune ea continuă cumva linia din volumul anterior, „La poale de ispită”, poemele fiind în vers clasic, registru în care apar anumite scăpări din cauza tributului plătit rimei.
Și într-un caz și-n celălalt este ea însăși, scriitura ei nu este amprentată de niciun curent sau altă voce poetică, personalitatea ei fiind de departe bine definită prin ineditele inversiuni în vers, printr-o deliberat sacadată redare imagistică, un artificiu ce îngăduie vederea unei perspective și abordări absolut singulare-n peisajul contemporan.


„În pragul goliciunii”, secțiunea care și dă titlul volumului – dar nu numai pentru faptul că este cea mai substanțială cantitativ – are anvergura unei provocări și pune-ntr-o lumină caldă și reflexivă o viziune aparte despre lume și viață, din anvergura acestor poeme de respirație largă mustind o tălmăcire proprie existențială, una dedată introspecției, confesiunii, act eliberator și capabil de netezit dimensiuni și emoții.
Poeta e conștientă de acest fapt și impinge la limită confesiunea, adeseori această punere pe tavă a sufletului căpătând valențe de spectaculoasă prospețime, nenumăratele introspecții cu iz filozofic dând o anumită aură.
Multă dragoste înăbușită îmi pare a fi înmagazinată-n această carte, astfel ea devenind supapă vitală-n procesul ei de devenire, emoția sau obsesia persoanei iubite planând peste o scriitură capabilă să sensibilizeze în profunzime: „Adia parfumul tău/în toate mădularele vieții/și te priveam…” (Condamnată la iubire), sau: „Te căutam/ îmbrăcând luna cu mine/stropind cu mii de vise/pe corpu-ți ce doarme…” (Doar tu și-un eu), sau: „Te-am întâlnit/cu ochii șterși/de prea multe anotimpuri,/când fața-ți picura de dor,/dorul tăcerii/ce frământă-n aluatul dospit,/udând speranțe și temeri/cu părul încondeiat/de vântu-n rafale,/mirosind a iubire” (Dorul din noi), sau: „Te priveam/și te simțeam zvâcnind,/precum sângele/ce-aleargă trudit/printre cotloane-ncepătoare,/flămând de iubire/însetat de tine” (Visul meu de toamnă).
O poezie a eliberării îmi pare a fi aceasta, una menită nu numai să consolideze stări și simțiri într-o lume încă improprie visului și poeziei, dar și să garanteze o continuare imagistică în următoarele ei cărți, aceasta părându-mi a fi calea pe care va putea merge mai ușor spre confirmarea deplină.
Secțiunea „Pe-o margine de vis” marchează un soi de pariu cu sine însuși în acest spațiu poetic, o continuare tematică și stilistică din anteriorul volum, căutarea rimei afectând cumva substanța și chiar forma unor poeme.
Tributul plătit formei pălește-n fața mesajului de forță, iar tema predilectă a acestei secțiuni îmi pare a fi cea a renunțării, a renunțării de sine chiar, sacrificiului extreme, temă neîntâlnită în secțiunea deschizătoare de volum.
Sunt elocvente-n acest sens poemele „Imn iubirilor pierdute”, „Tu, floare albă!”, „Unui cerșetor”, „Că-s tăcerile-ntre rânduri” sau „Fericirile promise”.
În unele ca acestea a strecurat și chiar a ascuns o adevărată poveste de viață, una menită să explice propria poveste a trecerii prin lume, dar și să fie reper și far pentru un lector însetat de cunoaștere.