Cei trei se întoarseră la nava lor, străbătând în grabă curtea Institutului, spre rachetodrom; de fapt, nu întreaga curte, ci doar o mică parte.
Soarele părea mai luminos ca oricând şi împrăştia nemilos cu razele-i arzătoare incredibil de multă căldură, curtea Institutului părând încinsă, cuprinsă de „focurile” solare. La fel şi nava albastră, de fapt, doar exteriorul ei, supus vâltorii astrului zilei, aflat direct în văpaia soarelui, neferit de nici cea mai micuţă umbră; poate doar de cea produsă de rampa de lansare, destul de neglijabilă.
În interiorul navei însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. Aici, situaţia era „roză”, deci, temperatura, mai mult decât plăcută şi mereu constantă, nu ridica probleme celor aflaţi pe puntea principală, la acea oră, cei trei băieţi, care intraseră, urcând rapid treptele ce duceau spre intrarea în navă. În aşteptarea „inspectorilor”, îşi revăzură nava, aşa cum le indicase directorul, deşi, ştiind că totul era în bună stare, efectuaseră mai superficial această nouă verificare. Totuşi, controlară din nou toată aparatura navei aflate în stadiul de pregătire pentru o asemenea călătorie îndepărtată, bineînţeles, controlând de data aceasta mai în fugă totul. Erau foarte siguri că nu uitaseră nimic şi că totul era perfect pe acolo sau prin orice altă parte a navei lor. Totuşi, nu doreau să aibă nici o surpriză neplăcută, după cum nu aveau intenţia să se expună nici unui risc, tocmai de aceea revăzură totul. Terminară însă destul de repede.
- Ce părere aveţi despre chestia asta? li se adresă Lucian celorlalţi doi colegi ai săi.

- Păi, ce părere ai vrea să avem? replică Alex. E clar că treaba devine din ce în ce mai seriosă, mai evidentă, dar de moment ce am acceptat, nu vom da înapoi.
- Evident; doar nu suntem laşi, adăugă aprobator Lucian, îngândurat. Nu vom da bir cu fugiţii! Pe mine nu mă înspăimântă deloc ideea asta a plecării...
- Da’ pe cine crezi că înspăimântă, şefu’? Nu pe mine.
- Nici pe mine, în nici un caz, rosti şi Alex.
- Pe mine m-ar înspăimânta doar eventualitatea lipsei dulciurilor timp de 13 ani, mai zise Nistor.
- Ah... şopti Lucian, dând dezaprobator din cap. Nu-ţi face griji, lungane, n-o să-ţi lipsească.
- În cazul ăsta putem pleca, din partea mea, chiar şi acum, spuse Nistor.
- Nu chiar acum, se împotrivi Alex.
- Vorba vine, justifică Nistor.
- În orice caz, în seara asta cred că va trebui să ne anunţăm părinţii, presupuse Alex.
- Iată un pas important, esenţial, decisiv şi... destul de dificil. Dar, într-adevăr, va trebui să discutăm cu ei despre asta, replică Lucian, încruntându-se uşor; probabil nu se aştepta la o reacţie pozitivă din partea părinţilor săi, din cunoştinţele sale, destul de dificil de abordat.
- Da, dificil, esenţial... Însă oricare ar fi părerea lor, noi tot vom pleca, decise Alex. Şi ar fi bine ca ei să înţeleagă şi să aprobe acest lucru. Să fie alături de noi, să ne susţină.
- Ar fi... şopti Lucian, încă îngândurat.
- Eu nu cred că o să întâmpin probleme cu ai mei, zise Nistor.
- Norocul tău, replică Lucian.
- De fapt, Luci, cred că nici eu n-o să am astfel de probleme; şi ai mei sunt înţelegători, declară Alex.
- Atunci rămân singurul care va avea de înfruntat împotrivirea părinţilor, pentru că ai mei sigur nu vor fi de acord, afirmă Lucian, convins că va avea probleme serioase acasă.
Deocamdată însă, încă se aflau în nava lor, gândindu-se cum să-i anunţe pe cei de acasă despre inedita lor misiune. Dar nu avură parte de prea mult timp de gândire, căci ora trecu, iar la orizont îşi făceau apariţia Traian Simionescu, directorul Institutului, căci aşa se numea acesta şi Eugen Manea, instructorul şef al echipajului „Pacifis”-ului. Zărindu-i, cei trei băieţi ieşiră, oprindu-se în dreptul treptelor navei. Profesorul şi directorul erau însă, de astă dată, în postură de inspectori de înaltă calitate, cu mare categorie, veniţi în vizită de lucru, pentru a face controalele de rigoare. Primul care sosi fu directorul Institutului.
- Salut, băieţi! zise el cu glasul său voios, ducând mâna la colţul unui cozoroc invizibil, luând poziţia de drepţi.
Făcuse gestul întocmai ca un general de armată; prin urmare, cei trei îi preluară rapid gluma. Luară şi ei poziţia de drepţi, bătură călcâiele mai-mai să le iasă scântei din tocurile încălţămintelor, duseră mâinile în semn de salut ostăşesc şi rostiră toţi trei deodată, de parcă vorbiseră mai înainte între ei să procedeze astfel:
- Să trăiţi, dom’ Simionescu!
- Hei, hei, copii, nu vi se pare că o cam luaţi razna?! Eu am făcut doar o glumă mică, dar nu e cazul ca voi să o umflaţi, că dacă se-ngroaşă gluma, nu e deloc bine! Lăsaţi-vă de pozne, de poante şi luaţi treaba în serios, că nu e de glumit! Aici nu e loc de joacă.
- Lăsaţi, dom’ director, că ne descurcăm noi, spuse Nistor fără teamă.
În urma directorului păşi domnul Manea. După ce îl salutară şi pe acesta, dar nu în mod atât de „oficial”, cei trei tineri îi invitară pe inspectorii generali să treacă la controalele de calitate. Se orientară mai întâi spre exteriorul albăstrui al navei.
- Ce căldură! Ce zăpuşeală, se tângui directorul, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Hai, băieţi! Să intrăm! La voi în navă sigur e mult mai plăcut decât afară, presupuse directorul, pornind spre trepte.
- Sigur, dom’ director, aprobă Lucian, pornind şi el după cei doi „inspectori”.
Temperatura din interiorul navei, reglată şi ţinută sub control, era, evident, mult mai suportabilă decât cea de afară.
- Eh, aşa mai merge! aprecie mulţumit directorul, savurând cu nesaţ aerul condiţionat din interior.
Directorul şi instructorul trecură la cercetat. Verificarea dură vreo două-trei ore, dar cei doi nu găsiră nimic în neregulă, care să-i nemulţumească în vreun fel şi deci, se declarară pe deplin satisfăcuţi de rezultatul constatat în urma controlului efectuat.
- Bravo! Vezi tu, măi, Eugene, băieţii ăştia ai noştri chiar s-au ţinut de treabă. Felicitări, băieţi! Aţi făcut un lucru bun. Ce să mai?! Suntem pe deplin mulţumiţi. N-avem nici un motiv să ne declarăm altfel. „Pacifis”-ul ăsta al vostru e o navă extraordinară, o bijuterie. De abia aştept să-l văd când s-o aventura în Pacificul intergalactic; dar mai e până atunci. Parcă ar fi o veşnicie... Sunteţi băieţi buni, de treabă, chiar dacă, uneori, puţintel cam nebunatici. Tu ce zici, Eugene?
- Altfel se putea?! Cum ar fi fost posibil, tovarăşe director?!
- Lasă, lasă, nu mă mai tovărăşi atât! Ce, ai înnebunit? Ai cumva impresia că am fi pe vremea comuniştilor?! S-a dus de mult timpul lor; ducă-se naibii! Aşa că mai bine spune-mi şi tu pe nume.
- Vă rog frumos să mă scuzaţi, domnule Simionescu!
- Nu, nu... Iar interpretezi greşit; nu mă domni. Nu sunt domnul nimănui; şi monarhia a dispărut de mult din ţara asta... Şi apoi aş vrea să înţelegi că pentru tine mă numesc Traian, nu Simionescu.
- Ăăă... Cum doriţi, domnule Traian, se încurcă mult prea politicosul profesor.
- Ah, nu... Fără „domnule”; doar Traian. Şi încearcă să pui verbele la persoana a doua singular. Pricepi? E simplu. Dacă nu ştii, roagă-i pe băieţii ăştia să te înveţe. Cum aşa, tu nu ştii să vorbeşti ca între prieteni? Trebuie neapărat să-ţi explic eu sau altcineva cum stă treaba?!
- Ah, nu... Fie cum vrei... Traiane. Aşa vă... Îţi place?
- Da, desigur. Bravo! Acum e bine. Vezi, aşa te vreau eu pe tine, Eugene. Fără „vă”, fără „dumneavoastră”, fără „domnule” sau „tovarăşe”. Simplu: Traian! Aşa mă numesc.
- Bine, dom’ director, dar să revenim la subiect, propuse Nistor.
- De acord; să revenim... Dar care era subiectul? se arătă nedumerit directorul, apoi îşi aminti brusc: Ah, da, mi-am adus aminte! Deci, în legătură cu nava voastră albastră... Păi, eu sunt perfect mulţumit de felul în care aţi lucrat până acum şi n-o să vă mai pot reţine; de fapt, nu pot să mai stau aici, căci am alte treburi şi în consecinţă, am să mă retrag. Eugen va rămâne aici, cu voi, iar din acest moment, împreună cu el, care vă va ajuta, veţi demara imediat acţiunea de întregire a echipajului. Ştiţi bine, aveţi la dispoziţie în acest scop o săptămână, iar cu mine nu vă veţi mai întâlni până săptămâna viitoare, decât, cine ştie, ocazional, absolut întâmplător, însă Eugen va rămâne cu voi pe tot parcursul acestei perioade. Deci, marţea viitoare, la ora... sper că ştiţi deviza mea – 12.00 fix, fără pic de întârziere, vă veţi prezenta la mine în birou, cu profesorul vostru, cu toată suita, cu echipa întreagă şi gata de plecare, bine instruiţi. Aşa că, Eugene, ai grijă să te ocupi de instrucţia lor, mai ales de noii sosiţi, pe care îi veţi selecta. Vă las mână liberă în alegerea colegilor, pentru că voi va trebui să petreceţi următorii cel puţin 13 ani împreună cu ei, deci să vă înţelegeţi bine, să-i cunoaşteţi. Normal, însă, repet, Eugen doar vă va ajuta. Ne-am înţeles?
- Sigur, dom... Traiane, se încurcă domnul Manea. Ne vom descurca noi, ca întotdeauna.
- Sper, rosti directorul îngândurat, fără a-l mai atenţiona pe domnul Manea datorită exprimării sale anterioare. Întrucât pe mine mă cheamă acum alte treburi ale Institutului, ce-i drept, mai puţin importante, dar şi acelea trebuiesc rezolvate, vă las în compania instructorului vostru şef, iar eu am să plec şi până marţea viitoare nu pot decât să vă urez mult succes în alegerea echipajului şi să vă spun „La revedere!” Nu uitaţi, pe marţea viitoare, la ora 12.00 fix, încheie directorul Simionescu Traian şi plecă spre clădirea principală a Institutului.
După plecarea domnului director, cei trei rămaseră în compania instructorului lor şef, domnul profesor Eugen Manea.
- Şi acum, ce trebuie să facem, dom’ profesor? se interesă Alex.
- Cum ce să facem?! Să trecem la treabă, evident! Avem un echipaj de întregit, iar pentru asta avem nevoie de doi roboţi şi de patru persoane, dintre care trei sunt fete, lucru care este foarte dificil, mai ales că toţi trebuie să fie nişte tineri din incinta Institutului nostru, răspunse instructorul şef.
- Şi chiar; de ce doar trei domnişoare în echipaj? Cu noul băiat, noi vom fi patru, deci, raportul este inegal, remarcă Lucian.
- Scopul acestei misiuni nu este ca raportul dintre numărul fetelor şi al băieţilor din echipaj să fie egal, replică serios profesorul.
- Ba, pentru şefu’, ăsta-i scopul principal, comentă Nistor.
- Nu, zău, isteţule?! i-o întoarse Lucian, privind dezaprobator în sus, spre înaltul său coleg. Şi pentru tine, care ar fi scopul principal; dulciurile?!
- Poate; de ce nu?! acceptă Nistor.
- În orice caz, e clar că unul dintre noi e în plus, concluzionă Alex. Mă întreb însă, oare care?
- Cum, care?! se miră Lucian. Cu siguranţă, lunganul ăsta mâncător de dulciuri.
- Băieţi, încetaţi! interveni împăciuitor domnul Manea, deşi cei trei nu se certau deloc; se tatonau doar, ca de obicei. Nu e nimeni în plus în echipaj. Aşa s-a stabilit, iar de moment ce aţi acceptat, nu mai comentaţi! Mai bine haideţi să ne ocupăm de ceea ce ni s-a pus în vedere; avem treabă. Nu mai pierdeţi timpul degeaba!
- Lăsaţi, dom’ profesor, că o să ne descurcăm noi, afirmă încrezător Lucian.
- Sigur că da, şefu’! O să ne descurcăm, îl aprobă rapid Nistor, fără ezitare.
- Nistore, te rog, încetează odată cu chestia asta enervantă! îl apostrofă Lucian pe colegul lui cel înalt.
- Cu ce anume, şefu’? Care chestie enervantă? se prefăcu Nistor a nu pricepe.
- Cu asta! Nu-mi mai spune aşa! Nu sunt şeful, ci prietenul şi colegul tău.
- Desigur, prietenul, colegul, dar şi şeful meu, îl întărâtă Nistor.
- Hei, voi doi, nu credeţi că ar fi mai bine să încetaţi amândoi cu cearta asta inutilă şi să ne apucăm odată toţi de treabă, nu doar dom’ profesor? le propuse Alex dojenitor.
- Ia te uită, cine vorbeşte; tocmai tu?! replică Lucian.
- Chiar aşa; tocmai tu?! repetă Nistor.
- Da, uite, tocmai eu, se îndârji Alex.
- Măi, băieţi, iar începeţi?! îi întrerupse instructorul.
- Păi, spuneţi-le ăstora doi să înceteze, nu mie; ei nu-şi văd de treabă, reclamă Lucian.
- Ha, pufni Alex nemulţumit. Ba mai bine spuneţi-i lui, nu nouă! Ori el cine se crede, prinţul cuminţeniei?
- Chiar aşa: Spuneţi-i şefului, adăugă şi Nistor.
- Ba vă spun vouă, deci, la toţi trei: Încetaţi odată! Ce v-a apucat?! Nu credeţi că ar fi cazul să daţi dovadă de mai multă seriozitate şi de maturitate? Ştiu că sunteţi tinerei, dar nici chiar aşa, se supără profesorul.
- Aveţi dreptate, dom’ profesor. Bineînţeles că ar fi mult mai bine să fim serioşi, îl aprobă Lucian, el devenind brusc mai serios ca oricând.
Atunci, într-adevăr, se apucară de treabă. Căutau alţi patru tineri care să fie potriviţi pentru această misiune. În această zi, instructorul Manea şi elevii săi nu făcură altceva decât să cerceteze lungile liste cu numele celor ce activau în Institut, liste de pe computer, căci fără ajutorul computerului nu s-ar fi putut descurca. Ei cereau detalii amănunţite despre cei ce li se păreau a fi potriviţi spre a le deveni colegi, amănunte care le erau oferite fără dificultate de către computer, din când în când amuzându-se pe seama vreunuia dintre cei cercetaţi. Greu de căzut de acord asupra viitorilor colegi; evident, fiecare avea alte preferinţe. În final, în seara aceleiaşi zile, după îndelungi cercetări, reuşiră să restrângă listele la 30 de candidaţi, 20 de fete şi 10 băieţi, tineri care li se păreau a fi pe măsura cererii lor şi care le fuseseră recomandaţi şi de către computer ca fiind ceea ce căutau. În plus, după ce citi fişa fiecăruia în parte dintre cei 30, avu de spus un cuvânt în favoarea celor aleşi drept candidaţi chiar şi domnul profesor Manea. Astfel că, rămânând asupra acestor liste, cei trei băieţi, neobosiţi, luară mai apoi spre studiere fişele personale ale fiecăruia dintre cei 30 rămaşi, cerând şi computerului date mult mai amănunţite asupra lor, ba chiar şi portretul robot al fiecăruia dintre ei. Dar cum nici în urma acestor examinări suplimentare nu reuşiră să stabilească pe cine să elimine şi pe cine să oprească, se hotărâră să-i supună pe toţi unor probe şi unor testări, care să-i definitiveze pe cei patru care le vor deveni colegi.
- Măi, băieţi, voi nu mai aveţi de gând să plecaţi pe la casele voastre?!
- Cum, dom’ profesor, ne goniţi?! se miră Lucian.
- Nu chiar, dar e destul de târzior; mai e şi mâine o zi, rosti domnul Manea. Nu vă stresaţi prea mult.
- Nu ne stresăm deloc, dom’ profesor, îl asigură Alex.
- Treaba voastră... Eu, unul, am să plec totuşi, încă mai am şi altele pe cap, nu doar pe voi, decise instructorul, iar după acest scurt anunţ, se retrase, lăsându-i singuri pe cei trei prieteni...