Dumitra Negruşa – “Iarba neuitarii”, Ed.Casa Omnia, 1995

Oarecum pregătit sufleteşte eram când m-am apucat să citesc cea de-a doua carte a poetei Dumitra Negrusa, “Iarba neuitarii”, Ed.Casa Omnia-Bucuresti,1995. Citisem, inainte de asta, volumul ei de debut, “Cuvinte nesupuse” (Ed.Destine, Bucuresti, 1994). Mă lămurisem de ce nu i se supun, pe bune!, cuvintele. Cum primul volum mi-a displăcut profund, speram să descopăr în acesta însemnele unei evolutii spirituale. Dar, ce să vezi?!, aceleasi versuri pline de simplitate, puerilitate şi prozaism, prin care poeta se condamna singură la uitare, isi fac veacul si prin acest volum.

Aceeaşi flagrantă neconcordantă între cuprinsul poemelor şi titluri găseşti la tot pasul, aceeaşi notă eminesciană planează pe deasupra fiecarui poem: “Dragul codru-o să mă cheme/ Pentru totdeauna/ Să mă-nveşnicească-n vreme/ Soarele şi luna./ / Să mă legene o cracă,/ Să mă spele ploaia,/ Iar în loc de toacă/ S-ascult ghionoaia/ / Şi să nu mai stiu de mine,/ Nici de-această lume,/ Sufletul doar poezia/ Să mi-l mai aline./ / Vântu-n stei să îmi cioplească/ Cântecul pierzării/ Şi, încet, să mă-nvelească/ Iarba neuitării.” (Iarba neuitării) zice poeta în poemul întâi al cărtii, care şi dă titlul celui de-al doilea volum. Pe marginea lui pot sublinia trei stări de fapt: Poezia n-o să-i aline sufletul decât dacă este scrisă de altcineva, cântecul pierzării şi l-a “cioplit” singură în necioplirea ei, iar “iarba neuitarii” n-are s-o învelească nicicum. Poate măcar pentru singurul fapt că această “iarbă” n-are ce înveli. Cât despre ideea (argheziană) de-a încerca să investească niste cuvinte mai nepoetice cu potentiale frumuseti ea este, în cazul ei, un mare esec. Stilistic vorbind. De aceea, erijat în avocat al marelui poet, îmi permit s-o rog pre poeta noastră să nu-şi mai permită public asemenea de demersuri. Şi, totodată, să rămană şi să asculte, în liniştea sau neliniştea sa, “ghionoaia”. “La margini de cuvinte,/Încerc să intru-n hora/Atât de dragă mie./ Şi vouă, tuturora./ / La margini de cuvinte,/ Mi-aş strămuta norocul/ Dar cine-mi poate spune/ În care loc mi-e locul?”  zice poeta în poemul “La margini de cuvinte”, un poem cu iz de parodie si de epigramă în acelaşi timp. Dar, înainte de-a comenta substanţa (?) acestui poem, politeţea mă obligă să-i raspund mai întâi la întrebare, şi-mi permit să-i răspund eu: locul ei este oriunde în afara lumii literare. Cât despre versul scris mai “apăsat”, subliniat de ea prin alte caractere tipografice, eu cred că s-a dus cam prea departe cu gândul: noi nu facem parte printre cei aflati “la margini de cuvinte”.
       Pe marginea poemelor din întâiul ei volum consemnam nota unor formulari “oracoleşti” a marii majorităţi a versificarilor. Nota aceasta e (uşor) regăsibilă şi în acest nou volum al ei: “Ce noapte albastră şi ce timp târziu!/ În paiele miriştii se cuibăreşte luna./ Neliniştea cuvântului ce-l scriu/ Nelinişte mi-a dat pe totdeauna./ Şi între Da si Ba şi Ba şi Da/ Neliniştea pe-o alta nu mi-aş da” (Neliniştea cuvintelor), sau: “A fost viaţă ce-am trait/ Un vis al pătimirii sfinte,/ Caci singură m-am răstignit/ Mereu cu fata spre cuvinte” (Mereu cu fata spre cuvinte), sau: “Trece vreme, n-avem pace/ Până lutu-n lut se-ntoarce/ Vine vreme, trece vreme,/ Mă zideşte în poeme./ Sufletul în mine geme,/ Dar neliniştea,-nainte,/ Mă zideşte în cuvinte” (Trece vremea).
       Îmi pare normal să fie neliniştit cuvântul pe care ea-l scrie. Mi se pare normal să fie aşa. Cuvintele nu-şi “vând” frumusetea decât atunci când aceasta este pusă cu adevărat în valoare. Ori, în cazul nostru… Cât despre faptul că s-a “răstignit” (tema reluată din primul volum, dovadă a îngustimii viziunii ei lirice) “cu faţa spre cuvinte”, mie mi se pare normal. Altceva nici nu poate spune că a facut. Pentru această crasă sinceritate, dar numai pentru ea, merită o bilă albă. Ultimul citat este dovada clară de plagiat. Inconstienţa de care a dat dovadă prin includerea unui astfel de poem în volum vorbeşte de la sine de fondul ei de cunoştinţe. Şi totusi, acest fapt n-o scuză.
O rază de lumină si bucurie, una singură, mi-a dat poeta Dumitra Negruşa prin poemul “Numai cuvinte”. De aceea îl şi redau în întregimea lui: “Mă strecor prin lume/ precum viaţa/ prin arterele subţiri/ ale plantelor/ Numai cuvintele/ ramân dupa mine,/ flori parfumate/ care stiu, incă,/ să moară frumos.” Dacă în prima parte a poemului un fior, într-adevăr poetic, îşi făcea simţită prezenţa, vorbind de o potenţială trezire a poetei, de o posibilă (mai) bună evolutie viitoare (de, din greşeli învată omul, nu?!), în partea a doua, Dumitra Negrusa dă (iaraşi!) cu bâta în balta propriei creaţii. Şi are dreptate: dupa ea, după ce-au scăpat din mintea şi mâinile ei, cuvintele redevin”flori parfumate”.