Fragment din volumul “Dimineţile din templul cuvintelor”, Cronici literare, în curs de apariţie

     *Nicolae Danciu Petniceanu, “Trupa Pascaly şi logojenii – Teatru”, Editura Gordian, Timişoara 2014

Motto:“pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20 lea sub auspiciile geniului său, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată

dezvoltarea viitoare a veşmîntului cugetării româneşti”(Titu Maiorescu)

     Am în faţă o carte care nu trebuie să lipsească din librării, din biblioteci şi nici din programele şcolare: Nicolae Danciu Petniceanu, “Trupa Pascaly şi logojenii – Teatru”, Editura Gordian, Timişoara 2014. Este un regal, un “Omagiu Poetului Naţional, la 125 de ani de la pogorărea sa la izvoare, să le tocmeasca susurul molcom, muzical şi naţional. Avem 95 de pagini de document istoric redat artistic, într-un gen mai puţin exploatat, teatrul ne oferă aici posibilitatea să coborâm în epocă, să fim părtaşi alături de eroii piesei, într-un moment istoric bine limitat. Suntem prezenţi în lugoj, în iulie 1868. Acţiunea piesei evocă o parte din şederea şi activitatea trupei de teatru Mihail Pascaly în oraş. Din Argument, cuvântul autorului către cititor, aflăm că “se respectă întocmai adevărul istoric, (personajele sunt reale), şi în mare măsură, adevărul lioterar. În anul 1868 exista o atmosferă “benefică elementului românesc, una nonconformistă faţă de tendinţele de maghiarizare ale cancelariei de la Budapesta, dar exista şi o tensiune naţional-şovinistă din partea dualismului austro-ungar. Acesta este argumentul cultural istoric al autorului, care işi defineşte şi crezul literar artistic: “Nu mi-am propus să realizez o capodoperă literară., ci mi-am propus un act spiritual, omagial, la jubileul de 125 de ani de la trecerea în eternitate a poetului Mihail Eminescu, creatorul limbajului poetic modern în literatura română, cel mai însemnat poet şi publicist dintotdeauna. Lucrarea literară de faţă se vrea o osmoză între teatrul poetic şi teatrul de revistă, o insolită revistă literar-muzicală, respectând coordonatele scenice ale teatrului tradiţional”.

     Pe coperta cărţii autorul vine cu o imagine colosală, surprinde statuia poetului naţional, aflată în Paris, în cartierul latin, pe bulevardul ce duce de la Universitatea Sorbona, la o sută de metri depărtare de Biserica Ortodoxă Română, păstorită de parohul Constantin Târziu, cu sorgintea în Belinţ de Timiş (Banat). Pe postament este încrustat: “Mihai Eminescu (1850 – 1889). Cel mai mare poet român. Ultimul poet romantic european, promotorul culturii franceze, a cărui operă este studiată în 64 de limbi şi culturi ale lumii” Semnături: Biserica ortodoxă Română şi Liga Culturală Română. Ultimele pagini ale volumului conţin 25 de fotografii, documente istorice de mare valoare, în imagini regăsim Clădirea Teatrului “Păunul de aur” construită în 1835, Monumentul mihai Eminescu din Lugoj, “Casina Română” din Lugoj, azi Liceul Iulia Haşdeu, portretele personajelor din piesa de teatru, portretul poetului Mihai Eminescu . Pentru documentare, autorul cărţii aduce mulţumiri unor personalităţi culturale: Nicolae Iosub, redactorul “Buletinului Informativ Eminescu”, Botoşani, Preot Dr. Vasile V. Munteanu,de la Protopopiatul ortodox Român din lugoj, Prof. univ. Dr.Ion Iliescu, eminescolog din Timişoara, maria Rogobete, poet, romancier şi publicist din lugoj, Prof. Univ. Dr. crişu Dascălu, lingvist, poet şi publicist din Timişoara, Simion Todorescu, autor de aforisme din Timişoara, Ştefan isac, solist de muzică populară şi publicist din caransebeş.

     Nicolae Danciu Petniceanu, în calitate de preşedinte fondator al “Societăţii Sorin Titel din Banat”, şi-a pus o amprentă puternică pe realizarea unor lucrări omagiale Mihai Eminescu: plăci comemorative, montate şi sfinţite pe faţada primăriei vechi din Timişoara, pe faţada liceului german, unde a existat Teatrul comunal din Timişoara unde trupa Pascaly a dat reprezentaţii, în 1868, cu Mihai Eminescu în ipostaza de sufleur, la intrarea în parcul Coronini din Timişoara, pe faţada bibliotecii Ion Creangă din Timişoara. Preşedintele Societăţii “Sorin Titel” a mai editat următoarele cărţi cu şi despre Eminescu: “Domnul Eminescu soseşte iarna”, “A sosit Domnul Eminescu” şi “Voievodul mihail”. Tot la iniţiativa Societăţii Sorin Titel s-a ridicat Monumentul Mihai Eminescu din comuna Dumbrăviţa , Timiş, realizat de sculptorul Luigi Varga, în 2009. Şi nu omitem să menţionăm că Societatea literar-artistică Sorin Titel din banat, editează, din anul 2000 până în prezent, Revista Eminescu.

     Să ne imaginăm că suntem spectatori pentru că autorul reuşeşte să ridice cortina timpului şi să facem cunoştinţă cu personajele piesei de teatru. Artiştii din trupa Pascaly: Mihail Pascaly, director, Matilda Pascaly, actriţă, numită Ofelia din teatrul românesc şi întâia Vidră a lui Haşdeu, Maria Vasilescu, actriţă şi cântăreaţă, Mihai Eminescu, 19 ani, secretarul trupei, copist de roluri, actor şi sufleur, se intâlnesc în Lugoj cu: Atanasie Marian Marienescu, avocat, asesor la sedria orfanală, iosif tempea, preot şi profesor, Titus Hateg, avocat de la Uniunea Meseriaşilor, cu şeful breslei cojocarilor şi a tăbăcarilor, dar şi cu Nica iancu Iancovici, lăutar, şeful tarafului “Lugojana” şi cântăreaţa şi chelneriţa Ana Iancu Iancovici, ea este întruchiparea mitului “Ana Lugojana”.

     Încă din primul act în care acţiunea se desfaşoară în Casina Română, decorul epocii este fascinant, redat de Nicolae danciu petniceanu în toată grandoarea sa. Suntem într-o încăpere impozantă, spaţioasă, într-un colţ într-o bibliotecă impunătoare se văd cărţi semnate de Bolintineanu, Vasile Maniu, Alecsandri, grigore Alexandrescu, Petru Lupulov, Ţichindeal etc. iar pe o etajeră sunt aşezate ziare şi reviste germane, maghiare şi româneşti, “Albina”, “Gazeta de Transilvania”, “Telegraful Român”, “Familia”, pereţii sunt ornaţi cu produse de artizanat, ştergare inflorate şi în culorile stindardului românesc şi costume naţionale, nu lipsesc instrumente muzicale tradiţionale româneşti: fluiere, cavale, clarinete. Deasupra mesei atărnă un slogan ca luare-aminte: “Limba română este un dar Dumnezeiesc, o icoană din altarul neamului românesc. Păstraţi-o, fraţi români!” Un ornic vechi, cu pendulă, marchează ora, printr-un fragment din “Hora Unirii” pe versuri de Vasile Alecsandri şi muzica de Alexandru Flechtenmacher.

     Reţinem pentru eternitate motivaţia prezenţei trupei Pascaly la Lugoj, aşa cum reiese din scrisoarea adresată lugojenilor de către george Pop de Bariţiu: “ Mihail Pascaly, directorul Teatrului Mare, şi-a propus cu trupa sa un turneu artistic în românime, peste Carpaţi, dorind să preamărească limba şi cultura neamului la fraţii aflaţi sub obroc, sub mână străină, o mănă aspră din cale-afară din 1867 incoace”.

     În actul al doilea acţiunea are loc în sala Teatrului de la Hotelul “Păunul de aur”.Vom stărui asupra indicaţiilor regizorale ale autorului pentru a-l cunoaşte pe tânărul de 19 ani, mihai Eminescu: “se înclină uşor, îşi aranjează pletele colbuite”, “senin”, “încântat”, “se închină teatral în patru zări”, “condescendent”, curtenitor”, “categoric”, ‘schiţând un pui de zâmbet”, “entuziasmat”, “răvăşit”, răpus de curiozitate, gânditor” şi “senin, încântat” atunci când spune în faţa mulţimii: “Românul s-a dedat cu răul şi nu ştie gustul binelui. Oare până când?”

     Într-o cronică pe care am semnat-o recent la cartea “Lecturi empatice”, îi atribuiam autorului Petruş Andrei un termen adecvat, spuneam că simte şi gândeşte “emineşte”. Risc şi câştig dacă spun acum că tot emineşte, Nicolae danciu petniceanu vede o lume pe care ne-o redă prin ochiul poetului naţional şi reuşeşte să ne aducă în faţă un Eminescu real care declamă artistic în faţa noastră poemul “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!” şi parcă îl vedem în inima scenei, un tânăr cu plete, cu fruntea înaltă, recitând pentru tot neamul său: “Iancu merge la Abrud/ Unde-i aurul mai mult/ Sus, sus, sus la munte sus/ Sus, române, sus” , ori alte versuri culese de la poalele Apusenilor despre faptele de arme ale voievodului Avram iancu: “Bucură-te, mănăsture/ Că Iancu vine la tine”, sau versuri despre Horia, împăratul din Albac: “Nalţi suntem noi munţii – zise un vechi Carpat/ Dar el e mai mare, că ni-i împărat”. Cât despre poemele de dragoste, poetul le recită “liturghic de frumos, privind undeva în inima cerului, şi cu măna in părul artistei maria Vasilescu”, şi dăruieşte un regal poetic: “într-un cuib de turturele/ ca şi fluturii de-uşor/ Saltă Eros nebuneşte/ îl dezmiardă, l-încălzeşte,/ ca un vis de tainic dor”.Tot pentru nemurire, autorul acestei piese de teatru pune pe foaie albă “Cântecul lui Barbu Lăutarul”, interpretat de Nica Iancu iancovici:”Eu sunt Barbu Lăutarul/ Starostele şi cobzarul/ Ce-am cântat pe la domnii/ Şi la mândre cununii”, dar şi textul monologului din “Mihai Viteazul dupa bătălia de la călugăreni” de Dimitrie Bolintineanu, poezia “Străina” de iulian Grozescu ,“Eu voi spune ca Română/ C-astă ţară e a mea” sau romanţa “Douăzeci de toamne”. Cortina cade, spre deliciul spectatorului care a trăit o clipă de eternitate alături de personajele din epocă, peste o secvenţă servită de autor ca desert, şi îl cunoaştem pe Eminescu, poetul spontan care scrie pe un colţ de hârtie şi îi citeşte un catren improvizat unui jandarm ungur: “Domnule sergent de stradă/ Cu fluiera la gât/ Mai fluieră în piva mămucăi/ Ca să-ţi treacă de urât”.

     Istorie, cultură, artă, patriotism, folclor, tradiţie, emoţie, sentiment naţuonal de cea mai pură vibraţie – toate acestea, într-o carte care merita la propriu aplauze.

     Bibliografia este impresionantă, autorul a folosit surse de documentare demne de respect: George Călinescu, Augustin Z.N. Pop, Dumitru Murăraşcu, Ioan Slavici, colecţia Revistei Familia, Colecţia Revistei Eminescu, Poezii de Mihai Eminescu, ediţia realizata de Mihail Dragomirescu în 1937 şi ediţia realizată de Perpessicius în 1973.

     Am început aceste rânduri aşa cum au făcut şi vor face în continuare multe generaţii, cu nemuritorul citat selectat din Titu Maiorescu, permiteţi să închei cu cuvintele pe care Nicolae Danciu Petniceanu le scrie la căpătâiul cărţii sale: “MIHAI EMINESCU este Biblia neamului românesc, atâta vreme cât soarele răsare pe cerimea de la Ipoteşti”.

Iunie, 2015, Centrul Cultural “Mihai Eminescu”, Simpozion “Eminescu în contemporaneitate”, Bârlad

     Eminescu străbătea universul cu puterea gândului neînfricat înspre stele. Ar trebui să numim o stea cu numele poetului fie şi numai pentru că Luceafărul său, biblia poeţilor români, dă dimensiuni nebănuite locului naşterii noastre sub aripa de înger care ne cuprinde şi a reuşit să schimbe filtrul prin care primim lumina în gânduri, în vise, în suflet.

     Scriitori valoroşi azi, amintind prin truda lor de Eminescu în perioada de gazetar la “Timpul”, cred că vor schimba soarta poporului în bine dacă vor pune drama naţională pe tapet şi lansează documentat temeinic în volume ideea că Eminescu a fost victima unui asasinat politic din cauza convingerilor sale. Suntem obligaţi să respectăm adevărul, nu să îl vindem.

   Rămân prizonieră pledoariei pentru nemurirea poetului, pentru trecerea vieţii sale pe fila de hârtie, în literatură. Altminteri am atinge din nou limite ridicole, aşa cum s-a întâmplat cu Ştefan cel Mare, voievodul declarat sfânt de către feţele bisericeşti în contextul în care majoritatea se întreabă câte aventuri, câte femei sau câţi copii nelegitimi a avut, cât sânge a vărsat şi tot mai puţini ştiu câte mănăstiri a ridicat şi ce valoare sacră a dat acestui pământ eliberat. Imaginaţia celor captivaţi de senzaţii tari ar da naştere unor speculaţii nefondate şi s-ar desprinde tot mai greu adevărul de neghină. S-a descoperit recent că până şi lacul cu nuferi de pe meleagurile poetului nepereche este de fapt o construcţie artificială, făurită “sub egida înfăptuirilor măreţe”, ca să respectăm limbajul vremurilor sper că de tot apuse, de către activiştii culturali din epoca de tristă amintire! De aceea noi, astăzi liberi, slujitori oneşti ai cuvântului scris, în orice eră suntem aleşi să vedem lumina, avem cea mai grea menire, acea de repunere a adevărului în matcă, de preţuire a valorilor morale şi de continuare a tradiţiilor sacre. Cât de săraci am fi fost fără Eminescu, cât de lipsiţi de soare pe cerul poeziei fără adierea aripei sale de înger, câte ferestre ne-ar fi fost închise spre viitor? Şi câte uşi ne-a deschis “întru”, cum spunea Noica, poezia lumii…

15 Ianuarie 2014 şi 2015, ziua culturii naţionale la botoşani. Poemele semnate de Gabriela Ana Balan sunt incluse în programul manifestărilor culturale şi publicate în revista “Vis de artist”, pentru care autoarea primeşte diploma “Voluntar pentru cultură”.