draganPOEM

Dacă ai deschide ți-aș scrie un poem
muindu-mi pana în suflet,
ți-aș însemna pe cer
stele pe care încă nimeni nu le-a cântat;
pe una din ele,
sub singura ramură înflorită în univers,
ți-aș dărui un fruct
în care șarpele încă nu a intrat...
Sub umbra ei nu stă nimeni
să ne ceară socoteală pentru păcat.

 

CEA MAI FRUMOASĂ FEMEIE

Am întâlnit, în unica mea zi din viaţă,
cea mai frumoasă femeie din lume;
nu are nume, nu are casă, nu deţine avere,
doar o privire care descumpăneşte stelele.
Mi-a adus în unicul meu sălaş, pe care numai eu îl locuiesc, o mare fereastră
prin care lumea se uită cu mirare la mine,
această necontenită stare
recunoscută ca unica mea zestre.

Mă scald în tăul luminii cu ea împreună,
necurmat,
culeg de pe marginea necuprinsă
câte o scânteie care fulgeră prin a hăului foc;
colind nevindecatele tristeţi şi extazuri
ce s-au rătăcit peste neînvinsa mea sarcină
şi, ca într-un carusel nestăpânit,
mă rostogolesc.

Am întâlnit în singura mea viață
o femeie ca o peniță de scris -
nimeni nu știe să spună mai frumos ce am vrut să rostesc;
am căutat al cântecului rost,
l-am ademenit în curtea mea
unde cuvinetele se strigă din post în post
spre a vesti lumii
că am rămas sub același acoperământ cu gândul,
unde uneori ne strecurăm printr-o ascunsă crăpătură,
unde basmele se adapă dintr-o nestatornică apă
ce strigă mereu o chemare spre nesecatul izvor.

Numai ea, cea mai frumoasă femei din lume, ştie că de unde am plecat mereu mă întorc.

 

NEASTÂMPĂRAT MISTER

 

Lungă-i cărarea până la cer,
prin desişul stelelor e de nepătruns,
doar cântecul aleargă pe a cuvântului undă
şi încă la vamă nu a ajuns.

Prin fereastra universului tot întind mâna
şi altă fereastră apare,
şi-apoi încă una,
şi-n faţă iar râde neastâmpăratul mister.

 

NEADORMITA FEREASTRĂ

 

Cât de albastru zboară spre frumos
o pasăre cu aripi de lumină
prin veşnic neadormita fereastră
prin care se pândesc reciproc
polul de sus şi polul de jos.

Prin nunţi de zvonuri marea simfonie
alunecă pe-un povârniş de aer
şi se-odihneşte pe un glob de tină
îmbrăţişând mişcarea în nesfârşit vaer.

Apoi mulţimi după mulţimi
tot urcă-n slăvi, coboară în morminte,
spre a zădărnici cuvântul să se-ascundă
şi spre a toarce viaţa din nesfârşitul caer.

 

 

MÂNA CE MĂ ALINTĂ

 

Trăiesc într-un loc unde nici eu nu mă cunosc,
unde m-ar putea prinde un rost
pe care îl urmăresc
dinainte ca mama să mă împingă
spre plânsul sau râsul lumescului meu,
niciodată câştigat, avanpost.
De acolo fantastice animale vin
să deşarte spaimele şi foamea,
dincolo, tata mă cheamă să subjug visele
ca să încapă în puţinul leagăn de fericire
pe care un zeu nevăzut şi nicicând cunoscut
mă tot amăgeşte că îl am şi în care atârn,
dar mereu
legăturile şi mâna ce mă alintă mă scapă.

De acolo a început joaca
ce tot strecura prin râs izvorul
şi aşeza sâmburele nimicului la palagă
pentru a fi dus unde odihneşte zborul,
la un popas neaşteptat, niciunde;
aici vremea - veşnic şi neobosit oaspe -
apleacă odihna înspre moarte
şi ascunde viaţa cu grabă
ca să-i dea visului parte.

 

CIFRA NEÎNTOARSĂ

 

Cineva m-a aruncat peste margine, fiindcă sunt vinovat: am primit un număr impar la naştere
şi nu m-am străduit să-i găsesc perechea,
nu am avut loc nici în abecedar
iar despre ce urmează de-acum nu sunt şanse;
cineva a ales cifre ce nu pot fi nicicând întoarse.

Umblat-am şi pe unde picior viu n-a călcat;
mi-s-a şoptit că am fost împiedicat de umbra unei stele.
Doar spinul mi-a plâns în călcâi,
mi-a adus aminte de marea petrecere a lumii unde astrele,
ca nişte utopice stări de zvonuri, tot aleargă înainte cu semnul.

 

DE VEGHE ÎN AL TIMPULUI TURN

 

Stau rezemat cu spatele de al timpului turn
în care, necontenit, un clopot tot bate
spre neodihna mâinii care mă sprijină de aer
şi a talpei ce opreşte a lutului zbor,
ce zădărniceşte marea universului roată –
nu ştie nimeni de când se-nvârteşte
ca să ţină odată-n căuş
strigătul de sete obosit de atâta urcuş – ,
animal ce-şi leapădă la fiecare pas haina
şi la celălalt alta i se aşterne în drum.

Neastâmpăratul licurici mă va pierde
printre veşti de-ntuneric şi de răcoare.
Paznicul luminii se apleacă peste zori,
strigă neodihna neînvinsului somn
care cu zmeul a stat milimetric la trântă...

Un alt stăpân tot caută prin vremi neodihniți sori
peste care, încă nimeni, nu s-a declarat domn.

 

SICRIUL PE UMAR

 

Toți oamenii din lume poartă un sicriu pe umăr,
toți oamenii din lume vor arunca un bulgăr
ce-l vor arunca peste cel mai aproape,
în miezul căruia cei care pleacă vor căuta leac de somn
și codul în care se ascunde cheia cu care să treacă dincolo.
Toți copii lumii vor plânge și apoi vor cânta
spre lumina ce-i va îmbrățișa, îi va înspăimânta și-i va arde.
Toate femeile din lume țipă cu spaima lipită de moarte
când pruncul bate în poarta necunoscutului ocrotitor domn
ce se pune de-a curmezișul în drum
la ultimul om ce poartă sicriul pe umeri
în care el însuși este așezat spre somn.

 

TULPINA DE NIMIC

 

Lângă orice drum stă la pândă o cărare
ce face semne de mirare spre orice trecător,
lângă orice om stă o tulpină de nimic
ce strigă spre soare,
poate din tr-un nevăzut zbor a scăpat un scâncet
sau poate o uitată și neștearsă lacrimă
mai stăruie pe margine
unde priveghează o statornică lumină la umbra vremii
și de acolo tot scutură o neobosită flamură
ce și-a uitat zborul în spic.

Lângă orice om stăriue o răcoroasă și nevăzută ramură
ce aleargă spre un alt râvnit soare
sub a cărui necuprins popas
o nouă sămânță se naște,
un nou osândit ce va sta în a lumii cărare
ți va scoate o lumină din nimic.

 

CRÂȘMA

 

Crâșma din sat, ce stă totdeauna lângă drumul țării
este locul cel mai sigur unde se pune țara la cale,
mai mult ca la biserică unde, deo vreme,
buletinul de vot stă ascuns la popă în sertare,
pe patrafir sunt însemnele vrajbei
cu promisiuni ferme de împăcare.
Crâșma satului,
după vorbe de dulce și scărpinări pe spate, uneori,
alungă din pahar mânia
și poarta cuvântului nu o închide vreodată,
nu este stavilă în a visului cale,
moara nimicului se zbate chiar dacă apele scad,
lupii turbeți și nebuni
nu se apucă de pulpana oamenilor buni...

Crâșma satului a familiilor ruinate ține clar socoteala
și zidește milimetric a primarului cetate,
acel zeu local
ce crede că deține cărarea și rostul
și a lumii plămăestăpânită zare...
Numai când boacterul sună și dă de știre,
lumea se oprește și nu mai scormone după lumină,
un zvon de uimire și teamă
se-nvolbură peste a însingurării apă:
oare cine prin lume se-alungă
ca să intre în a necunoscutului scorbură
de unde vrea să culeagă
și să lingă cu degete de mirare sălbatica miere
ce curge peste a lumii nestăpânită zare...

Mai încolo, la umbra unui pom nesfârșit
stă nepăsător un veșnic pedepsit drumeț,
un cocor cu neodihna anotimpului în spinare.

 

ASCUNS DUPĂ LUME

 

În fiecare clipă stau ascuns după lume,
alta îmi răsare în față;
câte or mai fi când va apărea o altă dimineață
și va aștepta cu nenumăratele flamuri, cu miriade de nume strigate, cu necuprinse ramuri
ce scapă de sub a vremurilor ceață...
Dincolo, la pândă, îmi răscumpăr visul
care a vrut să mi-l fure
neiertătoarea măsură măcinată de-un ceas
ce tot învârtește, numără, aliniază stelele fără răgaz.
La capăt o nouă lumină apare,
încerc să-i pun nume,
dar chiar atunci fuge speriată
făcând loc la alta ce-amenință cu steagul
ridicat pe alte îndepărtate metereze
spre care alerg și voi a le cuprinde
căci în nestatornicul sânge tot aleargă o fiară,
neadormită,
chiar dacă lumile au renunțat la zarvă.