De această dată chiar urma să plecăm în luna august în vacanța binemeritată, urmând să petrecem două săptămâni în Delta Dunării. Noi, cei care locuiam la munte, de obicei așteptam vara cu nerăbdare, ca să putem merge la mare, măcar o săptămână. Să ne săturăm de soare și să ne lăfăim pe nisipul fierbinte al plajei. Și când dogoarea soarelui ne va alunga la umbra camerei de hotel, să mergem, să lenevim în pat în așteptarea înserării, care venea însoțită de briza răcoroasă a mării, „la braț” cu amurgul soarelui, care la apus se scufunda în oceanul neantului, dispărând sub faldurile cenușii ale nopții. La scurt timp totul se lumina de strălucirea stelelor cu sclipiri de diamant. Iar noi așteptam încântați să înceapă simfonia nopții sub bagheta fermecată a frumoasei împărătese, Luna. Stând pe un șezlong sau chiar pe nisipul umed al plajei, lăsând spuma valurilor să ne ude picioarele, depănam vreo amintire dragă nouă sau ne făceam declarații de dragoste pe care le pecetluiam cu un sărut.

În ultima parte a vacanței urma să mergem la părinți, la țară, unde ne reîncărcam „bateriile” emoțional, cu dragostea acestora, pentru întregul an care urma să treacă până la o altă vacanță, dar și să-i mai ajutăm la treburile câmpului și ale gospodăriei.

O dată reîntorși acasă, serviciul și creșterea fetiței, celelalte obligații de familie, aveau să fie cele care urmau să ne ducă uneori la epuizare, alteori la acea stare de speranță și optimism care nu ne lăsa să ne împiedicăm și ne dădea puterea de a merge mai departe. Dar în acel an soțul meu a avut o altă propunere.

-În vara asta vreau să mergem în concediul de odihnă măcar pentru o săptămână în deltă.

-Dar cum de ți-a venit ideea?

-Ei, m-a făcut curios rău de tot un coleg! Mi-a împuiat capul cu tot felul de povești de pe acolo, dar mai ales cât se prinde peștele de mult, cât e de frumos... Știi că îmi place să pescuiesc și vreau să stau și eu toată ziua pe malul apei, să dau cu undița. Mai vedem și noi alte locuri, nu are cum să fie rău. Facem și aprovizionarea cu pește, poate și ceva icre... Cumva nu ești de acord?

-A, nu! Doar că nu pot să nu mă gândesc la condițiile de acolo. Țânțarii ne vor mânca de vii. Nici nu știu unde vom sta, ți-a spus colegul tău cumva unde s-au cazat? Habar nu am cum va fi, bine sau rău, asta e! Dacă tu asta vrei, vom merge în Delta Dunării.

-Ai încredere în mine, că ai să vezi ce frumos va fi. L-am auzit pe tata că a stat mai multe zile acolo și am să-l întreb pe el mai multe. Nu mergem noi chiar cu ochii închiși.

-Dar cu fetița cum facem, o luăm cu noi, nu?

-La asta nu prea m-am gândit! Nu prea este potrivit locul pentru un copil așa de mic.

-Și, atunci? Care-i soluția?

-Cred că cel mai bine ar fi să mergem mai întâi la țară la părinți, acolo putem să lăsăm fata în grija mamei și totodată îl rugăm pe tata să ne spună unde se găsește un loc de găzduire pentru o săptămână, cam cât ar costa... ce condiții sunt... să vedem el ce știe.

Așa stând lucrurile, la timpul cuvenit ne-am îmbarcat și am plecat direct la țară. Când am ajuns, după risipirea euforiei revederii, le-am spus părinților ce planuri avem. Aceștia nu au obiectat nimic. Nici când le-am spus că fetița va rămâne acasă cu bunica. Aceasta a spus doar:

-Măi mamă, cum să o duceți acolo, că o mănâncă toată țânțarii?! Nici vouă nu vă va fi ușor!

-Tată, chiar trebuie să vorbesc cu dumneata despre asta. Matale ai fost în deltă acum vreo trei ani? Parcă așa îmi amintesc.

-Da, am fost și atunci și anul trecut.

-Vreau să știu cum ai ajuns acolo și cum te-ai descurcat. Ați avut unde sta? Vrem și noi să mergem, dar nu sunt informat pentru ce mă așteaptă. Am auzit că-i urgie cu țânțarii, și Syei de asta îi este frică.

-Eu am mers acolo cu părintele Ion. Il are prieten pe popa de acolo, de la Milă. Aveam nevoie de mai mult pește să facem un praznic la biserică, de aceea ne-am dus, mai mult. Ei, și când am ajuns, ne-a găzduit la fiică-sa. Oamenii ne-au primit foarte bine, sunt ospitalieri lipovenii ăștia! Numai că am cam pătimit și noi, că nu am fost bine pregătiți. Ne-au dat și de la ei mâncare, am luat și noi de acasă... La țânțari ne-am gândit și ne-am dus cu mai multe sprayuri de insecticid, am luat și plasă cu noi, ca să ne acoperim noaptea când dormim... dar nu ne-a dat prin cap să luăm și apă potabilă.

........................................... .........................................

Bine „documentați” și corespunzător aprovizionați, am plecat la drum. Din Galați am luat un vas mic, avea doar câteva locuri. Dacă-mi amintesc bine „Săgeata” se numea. Era un fel de „tren accelerat” al Dunării. Eram singurii pasageri, restul persoanelor erau cu alte atribuții. Am vrut să stau pe punte, dornică să admir priveliștea, fără să îmi dau seama că sunt prea subțire îmbrăcată. Când a pornit-o la drum „Săgeata” noastră, valurile spintecate ale Dunării se fereau speriate de o parte și de alta, făcându-i loc să treacă. Cu toate că afară era destul de cald, doar era luna lui august, pe apă se formase un curent deosebit de rece din cauza vitezei pe care o avea „acceleratul” nostru naval. Mai mult, un nor de stropi se înălța de o parte și de alta udându-ne rapid și înfrigurându-ne. Curentul mă „bătea din toate punctele cardinale”, apa ne „răcorea”... Ca atare mi-a pierit pofta să mai admir priveliștea și, dârdâind, m-am „ascuns” într-un colțișor mai ferit rugându-l pe bărbatu-meu să mă țină în brațe, să mă mai încălzesc. Nu mă puteam opri din tremurat. Mi-a venit în ajutor și controlorul de bilete de pe vas, care, văzând în ce hal sunt, mi-a dat o șubă, să-mi țină dos până ajungem la destinație. În sfârșit, am ajuns la „Mila 23”. Mult lăudatul loc de pescuit, visul oricărui pescar!

Am coborât pe un ponton micuț (destul de pustiu) și de acolo, încărcați precum asinii cu toate sarsanalele, am luat-o la picior, încercând să dăm de cineva care să ne îndrume spre casa popii. La acea oră eram singurii pe drum. Micuțul cătun, era situat între două canale de apă, în care frumoasa Dunăre și-a „despletit” bogăția undelor. Unul trecea prin fundul grădinilor localnicilor, celălalt prin fața porților. La mijloc se ridicau casele. Apa acestora curgea lin sau se strecura cum putea prin stufărișul des spre lacul care se deschidea larg pe o întindere foarte mare și care parcă le aștepta să le îmbrățișeze. Sălcii pletoase le străjuiau drumul ascultând susurul molcom al apelor. Tot ele erau cele la umbra cărora se ascundeau tot felul de păsări ale cerului și le adăposteau pe vreme de furtună. Uneori, când Dunărea supărată își învolbura apele, acestea treceau hotarul intrând care, pe unde puteau. (până în grădinile localnicilor, inundându-le) Casele erau mici, cu pereții din lut, „gârbovite” sub snopii de stuf care le țineau loc de acoperiș. Când noi am „acostat” era timpul în care bărbații locului erau duși să caute năvoadele întinse de cu seară, să adune peștele și cu bărcile pline să meargă cu el la cherhana. După ce am mers câteva sute de metri, blagoslovindu-l în gând pe bărbatu-meu pentru „geniala” idee, în sfârșit întâlnim un lipovean care se îndrepta, el știe unde, că nu părea să aibă o țintă.

.....................................................................................

Acele zile de vacanță au avut farmecul și ineditul lor. Aspecte pe care nu le-aș fi știut, nu le-aș fi bănuit, dacă nu aș fi fost „martorul lor ocular”, mi-au arătat un alt mod de a trăi, undeva, într-un loc ce putea fi considerat un „colț de rai” pentru străinii veniți în vacanțe, datorită frumuseții și bogăției greu de descris a naturii. Și ca un paradox, la polul opus se situau locuitorii acelor ținuturi dintre ape, unde civilizația, cu toate avantajele pe care le presupune și care puteau să le facă viața frumoasă, cu greu își făcea simțită prezența.

Îmi amintesc de mâncărurile gătite de Veta, gospodina casei, pe care o ajutam și eu, timid, la pregătit. Nu erau foarte diversificate, dar erau „mortale”. Majoritatea erau pe bază de pește. Rămâneam de multe ori uimită de felul cum o făcea. Dacă trebuia să facă ciorbă de pește, trăgea Vanea o „fugă” acasă din timpul lucrului ca să aducă peștele proaspăt prins și „cel mai potrivit”. După aceea se reîntorcea la munca lui. Veta, după ce curăța peștele de tot felul, mai pregătea un ardei, doi, ceapă și câțiva cartofi. Avea niște vase pentru gătit, pe care eu le consideram „atipice”. Pentru ciorbă avea mai degrabă o cratiță cu pereții mai înalți decât cele obișnuite. Ei, bine, așeza legumele, primele la fiert în puțină apă. Când erau aproape gata o umplea cu peștele dinainte pregătit, dat cu un praf de sare, atât cât să-l „îndulcească.” Adăuga apă doar cât să-l acopere un pic și-l lăsa la fiert atât cât cerea, acoperind vasul cu un capac pe măsură. Când era destul de pătruns îl scotea într-un castron mare, iar în urmă rămânea zeama pentru ciorbă, atât cât să ajungă pentru o singură dată la masă. Mămăliguța fierbea în timp ce Veta dregea ciorba cu un pic de acreală, un pic de sos de roșii... Usturoiul îl pregăteam eu și uite-așa ieșeau gata toate deodată. Nu am cuvinte să vă spun cât de gustoasă era acea mîncare, da, făcută cu apă din Dunăre! Dar cine se mai gândea la așa ceva când era „îmbătat” de mirosul ce se strecura pe sub capacul care, de la „furia” focului, începea să danseze? De parcă „bătea toaca” să anunțe că-i prânzul gata, toți apăreau la masă.Totul era așa de bine sincronizat între ei, că niciodată nu exista vreun „întârziat”.

În câteva rânduri au vrut să ne desfete cu ceva ce noi, acolo, la oraș, mai greu găseam să cumpărăm. Într-una din zile a venit Vanea acasă cu un târnaț (o târnă) plin cu raci. Când i-a descărcat într-un vas cu apă, am rămas și eu și Fane muți de uimire. Nici nu ne imaginaserăm vreodată că pot fi așa de mari. În copilărie de multe ori în timpul postului de Paște se auzea strigând pe ulița satului: „hai la raci de vânzareee!”. Era o mâncare considerată de post și de aceea chiar dacă erau destul de scumpi, erau la mare căutare. Mama mea cumpăra de multe ori, dar nu-mi amintesc să fi fost vreodată mai mari de zece centimetri. (Era cineva de pe la Tulcea care venea cu ei) De aceea cei aduși de Vanea mi se păreau enormi și chiar erau. Pe seară Veta a luat o cratiță foarte mare, cred că avea cam șaizeci, șaptezeci de centimetri în diametru. A umplut-o „ochi” cu cei mai mari dintre racii mai mari, a adăugat apă doar cât să fie prinși de aburi, a acoperit-o bine cu un capac și a pus-o pe plita care deja era aproape roșie de la focul care duduia în sobă. Când s-au înroșit, cratița a fost pusă pe o măsuță afară și noi toți am format o „horă” în jurul ei. Să fi văzut cu ce plăcere erau mîncate cozile cărnoase, fragede, pline de savoare ale „bietelor victime”! Nu mai stătea nimeni să încerce și acei clești mari a căror carne era la fel de bogată și gustoasă, ale frumoaselor exemplare. Pot spune că a fost o „orgie gastronomică”, atunci. În jurul nostru erau „ajutoarele”. Câinii și pisicile casei. Ele se ocupau de resturile aruncate cu generozitate de la masa noastră. Și așa toată lumea a fost fericită.

Ceva cu totul nou pentru mine a fost și metoda prin care făcea pâinea în casă. Soba la care fierbea mâncarea avea și un cuptor destul de încăpător. Într-o dimineață Veta îmi spune:

-Azi trebuie să frământ pâine că am stat destul pe mămăligă.

-Chiar mă bucur, nu am mâncat demult pâine de casă. Vrei să te ajut?

-Doar să-mi ții de lighean cât frământ.

-Bine, stau aici lângă tine. Fane a vrut să merg cu el în apropiere pe canal, la pescuit, dar l-am refuzat. I-am promis că vin să-l chem la masă când e gata.

-Astăzi nu s-a mai dus cu Vanea în larg?

-Se pare că nu, nu l-am întrebat de ce.

Și în timp ce sporăvoiam noi mai de una, mai de alta, Veta a cernut făina în ligheanul pregătit, după care a venit cu o turtiță mică, așa, ca un biscuite, uscată și maronie la culoare. În timp ce mă întrebam în sinea mea: „asta ce-o fi”, ghicindu-mi parcă întrebarea nerostită, Veta îmi spuse.

-Asta este drojdie culeasă din vin. Știi că după ce se limpezește vinul, pe fundul vasului se lasă drojdia în care a fermentat. Noi o adunăm și o punem la uscat, facem turtițe dintr-astea. Când facem pâine, o folosim. Nu ai mai văzut, așa-i?

-Ai dreptate, este prima dată când văd așa ceva.

-Noi nu găsim ușor drojdia de bere, pe lângă faptul că este și tare scumpă, de nevoie folosim metoda bunicilor noștri când nu se găsește cealaltă. Dar să vezi ce pâine gustoasă și pufoasă iese...

Mare adevăr a spus! După ce aluatul a crescut bine, l-a făcut „mingiuțe” pe care le-a așezat în tăvi potrivite și... la cuptor cu ele. Când le-a venit vremea, le-a scos din cuptor rumenite și atât de mult crescute că se înălțau încă odată de cât erau de înalte acele vase în care au fost puse la copt. Arătau... minunat, dar mirosul pe care-l răspândeau în jur, împletit cu aburii pâinii coapte pe vatră era... bestial.

.....................................................................................

-Așa-i, dar noi aici suntem obișnuiți să respectăm natura și „poporul” ei.

În timp ce reflectam la înțelepciunea acestui pescar încercat de anii petrecuți în lumea „canalelor Dunării”, barca luneca fără zgomot, strecurându-se uneori mai lin, alteori cu un efort mai mare prin stufărișul care pe alocuri se întinsese chiar până spre mijlocul canalului navigabil. Năframa nopții începuse să devină ușor transparentă, zorii o ridicau spre răsărit ca pe o cortină imensă. Umbrele din jur, care până atunci mă cam înspăimântaseră, au început să dispară una câte una.

-Fii atentă, acum începe răsăritul de soare. Privește acolo!

În fața noastră la început a apărut o dungă de culoare roșu aprins. Apoi, văzând cu ochii, aceasta a început să se mărească în înălțime diminuându-și culoarea spre portocaliu. Și dintr-o dată, ca dintr-o mare de flăcări, a apărut Soarele, un uriaș disc roșu, ca de foc, scăldat într-o lumină orbitoare. Nu puteai să privești într-acolo fără să simți că ochii te dor. Era ceva magnific, de nedescris. În jur totul se înconjura de o lumină diafană, trandafirie, care se reflecta împreună cu astrul zilei în apa lacului. Și care se înălța odată cu acesta, pătrunzând până în cele mai întunecate unghere, acolo unde-și aveau culcușul o mulțime nebănuită de animăluțe. De fapt ea era mesagerul care le dădea deșteptarea cu adevărat „somnoroaselor păsărele”. Era atâta frumusețe în jur încât uitasem chiar și să mă minunez de ceea ce vedeam. Am reușit să spun doar: „Doamne, este superb!”

Acel răsărit de soare cred că nu-l voi uita niciodată! Un timp am rămas cu ochii ațintiți spre răsărit, fără să-mi pot lua privirea. Preț de câteva minute am fost ca hipnotizată. Și, după ce m-am trezit din feeria acelui dumnezeiesc miracol, am „coborât cu picioarele pe pământ”. Mai precis, am „revenit” în barca în care mă aflam. (doar cu trupul) Abia atunci am observat cum totul în jur prinsese viață. Văzduhul răsuna de trilurile păsărelelor, de chemările pelicanilor, ale gâștelor și rațelor sălbatice, berzele, cocostârcii și nagâții, scufundacii și lișițele nelăsându-se nici ei mai prejos. Pe unele dintre ele le vedeam pentru prima oară. Broscuțe de toate mărimile, în salturi voioase se aruncau în apă, pentru primul „duș” al zilei. Alte păsări, cele ale cerului, doar atingeu apa, pe când mândrii pelicani, foarte siguri de ei și conștienți de importanța lor, călcau în apă cu multă demnitate. Berzele sfioase își băgau cu eleganță picioarele fine și lungi încercând parcă răcoarea apei pe când rațele și gâștele sălbatice, după un „avânt” voinicesc, aterizau direct în mijlocul acesteia, unde alături de celelalte surate își făceau toaleta de dimineată. Mai era o parte „terestră” a acestora, care doar se ciuguleau, își scuturau penele și-și întindeau aripile pentru a-și lua zborul, sau doar cât să se dezmorțească după somnul binefăcător al nopții. Parcă erau copii care se trezesc dimineața cu zâmbetul pe buze, veseli să-și vadă mama iubită lângă pătuț.

Ei, bine, chiar erau copii, erau copiii Naturii. Cea care în generozitatea sa ne face tuturor viața frumoasă și care chiar și atunci când unii dintre noi o schilodesc, continuă să ne răsplătească prin darurile sale. Totul era o odă închinată răsăritului de soare, ca o mulțumire pentru bunătatea și generozitatea cu care le încălzea viața și le ocrotea în acea sălbăticie. Nu pridideam să privesc la toate acestea. Fiecare dintre ele aveau o frumusețe aparte dată de felul cum arătau.

.....................................................................................

-Ce a pățit micuțul, de ce plânge? (Nici măcar nu am salutat înainte!!!!)

-Nu știu doamnă ce are, sunt epuizată, nu mai am ce să-i fac, să-l liniștesc!

Biata de ea, cine știe câte astfel de întrebări primise până atunci!

-Da, am observat că nu reușiți să-l alinați! Nu vreți să mi-l dați și mie un pic să-l țin în brațe?

-Da, cum să nu!

Parcă cineva străin de modul meu de a fi mă făcea să mă comport astfel. Ceea ce ulterior mi s-a părut „ciudat” a fost și faptul că acea mămică nu a manifestat niciun fel de temere, de îndoială în ceea ce privește cererea mea. Mi l-a „oferit” cu toată încrederea. În timp ce-l luam pe micuț din brațele mamei sale, am întrebat-o cum îl cheamă. Apoi, legănându-l ușor, m-am îndepărtat de grup câțiva pași și am început pe șoptite să-i spun descântecul de deochi. Până atunci nu-l mai scosesem din caseta în care-l „încuiasem”, în timpul adolescenței mele. O incantație „mută ”, spusă doar pentru micuțul suferind, cu voce șoptită. Trebuia să-l repet de trei ori și dacă îl încurcam era semn sigur că este deocheat. Asta s-a întâmplat atunci când am început să-l spun, de parcă mă lovise „amnezia”. Hotărâtă, am reluat descântecul până ce am fost convinsă că este suficient. Și în timp ce perseveram în a-mi îndeplini "misiunea", priveam micuțul care se liniștea văzând cu ochii, până a încetat să mai plângă. Abia atunci l-am înapoiat mamei sale. Cei din jur se uitau intrigați la mine, iar femeia s-a „pierdut" într-o „ploaie"de mulțumiri.

-Doamnă, nu știu ce i-ați făcut, dar vă mulțumesc din suflet pentru că l-ați liniștit!

Cum să-i spun că l-am descântat de deochi? Sigur ar fi râs toți cei prezenți de mine și nu m-ar fi crezut. Doar eram în anii '80. Așa că am tăcut, nedând în vileag