cop n lavric„A fi incapabil de entuziasm este un semn de mediocritate.” Găsesc în această formulare aforistică a scriitorului francez Honoré de Balzac rezumarea perfectă a condiției omului din societatea contemporană.
Entuziasmul ca gest creator este problema care ne interesează. Oare câți mediocri nu-i căinează pe cei din jurul lor: „Cutare este prea plin de entuziasm”, punând această stare fie pe seama vârstei tinereții, fie pe seama imaturității, în contrapondere cu „înțelepciunea” lor proverbială: „Lasă că noi știm mai bine.”
Entuziaștii, cu tot aparentul lor ridicol, le par periculoși mediocrilor, pentru că aceștia dintâi trăiesc niște adevăruri universale, pentru că au, așa cum descoperim chiar din etimologia cuvântului, acea „stare de sălășluire a zeului în ei”.
Entuziasmul este, astfel, starea naturală a omului care nu-și refuză dreptul de a exercita funcția creatoare cu care l-a înzestrat Divinitatea. În cultură și artă, entuziaștii au creat opere de valoare și de succes care au suscitat atenția atât a contemporanilor cât și a posterității lor.
O entuziastă este și poeta Nina Lavric care înalță, în cartea sa de debut, Căutai iubirea..., o lavră de cuvinte.


Potențialul creator al omului, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, este recunoscut încă din primele pagini ale cărții, în strofa finală a poeziei Tu ești zeu: „Tu ești cel ce naște-vei făclie,/ Tu ești cel ce sfințești chipul tău,/ Tu ești rază albă și senină,/ Tu ești Om! Ești pentru tine Zeu!”.
Adevărul fundamental pe care-l trăiește autoarea este cel al iubirii, al efortului necontenit de a te dărui celorlalți: „Iubirea-i dăruire, te înalță-n zări senine”.
Acolo unde domnesc dragostea și armonia, nimic nu mai pare greu, nimic nu mai este insurmontabil, fapt confirmat și de înger, ca mesager al lui Dumnezeu către omenire: „Iară îngerul vorbește:/ Greul se termină-acolo/ Unde dragostea pornește!”.
Nostalgia după vârsta de aur a copilăriei, adică după starea de maximă candoare, este foarte frumos reliefată în poezia Mi-e dor: „Mi-i dor de a mea copilărie,/ Chiar dacă anii grei m-au prins în joc,/ Chiar dacă strada e tot mai pustie,/ Mai regăsesc o clipă de noroc.// Același loc de sfântă nebunie,/ Când alergam, zăluzi, să prindem zorii vii,/ În poienița noastră aurie/ Sclipesc acum doar fulgii argintii.// Nu! Nu tristeți acuma mă doboară,/ Întrezăresc scântei ce-mi licăresc în cor,/ Eu mă revăd copil de-odinioară…/ Amarnic dulce și stăpân decor!”.
Sentimentul dorului de țară din poezia Floare de măr este redat la superlativ de poeta care trăiește în Geneva în poezia Dorul meu, din finalul cărții: „Nucule, măi nucule, tu nuc,/ Încotro acuma să apuc?!/ Dorul și mireasma ta umbroasă,/ Mă tot cheamă, mă îndeamnă acasă!// Greu e rodul de pe ramul tău,/ Doldora de dor mă simt, ah, eu!/ Al meu glas nestins e cam durut,/ Se revarsă în cântări de cuc!...”.
Figura luminoasă a mamei, evocată în nu mai puțin de o duzină de poezii, precum și a satului copilăriei cu bogatele-i tradiții, în poezia Bătrânul sat, sunt repere identitare a celei care își făurește destinul departe de țară, la lumina puternică a dragostei.
Firește, ca în orice volum de debut, întâlnim repetiții, aglutinări inutile, stângăcii stilistice, dar nici universul nu conține doar galaxii cu stele și planete, ci mai adună și comete, asteroizi, în definitiv praf stelar...
Așadar, îi urăm bun venit Ninei Lavric în Cetatea Poeziei și inspirație rodnică!