cop 1 bun Arpad„Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii...” scria poetul Mihai Eminescu în debutul poeziei Venere și Madonă, publicată în 1870 în revista „Convorbiri literare”.
Plecat pe drumul inițiatic al căutării sinelui poetic, autorul Luceafărului deplângea tocmai această lume ideală care „gândea în basme”, adică avea o logică simbolică, proprie mitului, care, după cum se știe, are pronunțate structuri ezoterice.
Fixarea acestei gândiri mitice într-un limbaj poetic („vorbea în poezii”) a fost un ideal râvnit de poetul nostru național, care a avut geniul necesar pentru a reinventa poezia scrisă până la el.
Lirica românească de la începutul secolului al XX-lea a stat indiscutabil sub auspiciile geniului poetic eminescian și a cunoscut de atunci până în prezent mai multe mutații estetice originale.
Poezia românească de azi, chiar dacă nu mai are forța vizionară și expresivă ilustrată magistral de marii scriitori romantici în frunte cu Eminescu, se resimte totuși din plin de nostalgia după acest ideal poetic.
Printre poeții români contemporani, se numără și prolificul poet Árpád Tóth (n. 1962, la Săcele), membru al Ligii Scriitorilor Români, filiala Brașov.
Având o operă literară impresionantă, care însumează 20 de cărți de poezie și proză, dacă includem și volumul de față, d-l Árpád Tóth are o scriitură insolită, în care face îndeosebi elogiul naturii și al iubirii.
Cartea debutează cu promisiunea eului liric, care se definește drept „un canal de acțiune al iubirii”, de a învălui Pământul „cu un voal de iubire,/ Ca toate religiile să trăiască în unire...”.


Militantismul pentru ecumenism este una dintre liniile importante care străbat acest volum. Religia este, până la urmă, unirea oamenilor sub stindardul aceleiași credințe, lucru dovedit și de etimologia cuvântului, căci, în limba latină, religo, religare înseamnă „a lega din nou, a reface o legătură”, în sensul refacerii comuniunii dintre om și Dumnezeu.
Același lucru îl propune și yoga, cuvântul derivând probabil din sanskritul „yuj” care înseamnă „a uni”. Nu întâmplător am pomenit de yoga, deoarece autorul valorifică în lirica sa multe elemente preluate din hinduism.
De pildă, în poezia Zeița Munților, întâlnim mantra Kundalini „Adi Parashakti”, care conectează pe cel care o rostește la frecvența Mamei Divine și la energia-i generatoare de protecție.
Această mantră face trimitere subtilă la shaktism, acea ramură a hinduismului ce promovează cultul zeiței Shakti: „Floare albă, flori mărunte,/ Unde-i Mama să m-asculte,/ Unde-i Mama mea Divină,/ Să nu mai simt... ce-o să vină?// În pădurea cea frumoasă,/ Adi Shakti este-acasă./ Este Zeița Munților.../ Mama Naturii, a florilor!// Adi Shakti ce clădește/ Pe om îl înveselește.”
O definiție sui-generis a religiilor apare în poezia Flori, unde se face referire la Mama Divină, dar și la Iisus Hristos, poetul realizând totodată elogiul iertării: „Florile sunt copiii Mamei Divine,/ Religiile sunt florile spiritualității depline!/ Dar omul să fie mult mai iertător,/ Prin puterea lui Iisus, Fiul iubitor!// Iisus e în toate, Divinul ne iubește,/ Spiritul nemuritor din inimă va crește,/ Oricine poate ierta precum Dumnezeu,/ Făurindu-și astfel frumosul elizeu!”.
Catrenul intitulat Sadashiva face aluzie la zeul Shiva, altă figură centrală din religia hinduistă: „Sadashiva, floarea din inima noastră,/ Va exista cât vom trăi pe acest Pământ./ Când își închide ochiul pasărea măiastră,/ Va fi ziua morții noastre, e un legământ!”.
De altfel, uniunea dintre Sadashiva, care ilustrează principiul masculin, și Shakti sau Mama Divină, care ilustrează principiul feminin, este reiterată de poetul nostru în versuri precum: „Mama Divină și Sadashiva ne susține/ Din inimile noastre, unde SPIRITUL există!” (Ce minunat e să ai două surori!) sau „Pe Divin să-l vezi în toate/ Și pe Shakti în femeie...” (Stau în curtea mea frumoasă).
Refacerea androginiei, a Adamului primordial, este cheia pentru a deschide poarta împărăției cerurilor, lucru recunoscut de însuși Iisus Hristos în Evanghelia după Toma: „Simon Petru le-a zis: «Maria să plece dintre noi pentru că femeile nu sunt vrednice să aibă viață». Iisus a spus: «Iată, Eu o voi călăuzi, ca să o pot face bărbat, pentru ca și ea să devină un duh viu ca și voi bărbații. Pentru că orice femeie care se face pe sine bărbat va intra în Împărăția Cerurilor»”.
Poetul Árpád Tóth propune un discurs liric în care îndeamnă la trezirea spirituală și se roagă ca Sfântul Duh să-i stea, atât cât i-a fost hărăzit să trăiască, în Sahasrara, adică cea de-a șaptea chakră sau chakra coroană, care reprezintă conexiunea noastră intimă cu divinitatea: „Dumnezeu câte zile o să-mi mai dea,/ În Sahasrara Sfântul Duh să stea,/ Îi voi mulțumi pentru darul primit,/ Că Spiritu-mi etern pe lume a venit!”. (Iubesc divinul).
În altă ordine de idei, descoperim în poezia Când iubirea ne desparte că „esența vieții-i evoluția spirituală”. Devenirea spirituală este, așadar, tema pe care-și focusează atenția eul liric. Numai așa putem înțelege de ce d-l Árpád Tóth a ales pentru cartea sa titlul Eu sunt spiritul.
În viziunea domniei sale, poetul este spiritul iluminat, care înțelege tainele realității ca nimeni altul și, prin simboluri și metafore revelatorii, împrăștie lumina și semenilor săi.
Iată ce frumos descrie, la un moment dat, libertatea spiritului creator: „Spiritul e liber ca pasărea măiastră/ Ce spintecă văzduhul printre brazi,/ E etern și spre Dumnezeu se-nalță/ Când nu mai ai putere și-o să cazi.”
Pasărea măiastră, pe care a sculptat-o Constantin Brâncuși, geniul de la Hobița, este de fapt un simbol al eliberării spiritului de lanțul condiționărilor ontologice, întruchipat în filosofia indiană de samsara, precum și al mântuirii de suferințele și limitele impuse de trupul uman.
Potrivit credinței hinduse, unirea lui Atman (Sufletul individual) cu Brahman (Spiritul tuturor lucrurilor) se poate realiza doar în momentul atingerii de Moksha (care înseamnă „eliberare” în limba sanskrită), iar pentru ca omul să reușească acest lucru este nevoie de ingenuitate, autodisciplină, progres moral și, mai ales, iubire față de alteritate, așa cum transpare în poezia Două inimi care se iubesc: „Două inimi care se iubesc/ O să-și vorbească-n șoaptă,/ Lotușii sufletelor cresc,/ Făurindu-și o nouă soartă!// Sorbind din pocalul iubirii,/ Spre pacea eternă răzbesc,/ Purtând stindardul unirii,/ Cei sfinți mereu se deosebesc!”.
Erosul, care creează și nu distruge, este cel care ne poate face pe noi, oamenii, să dobândim conștiința fărâmei de dumnezeire care suntem: „Dumnezeu este oceanul de iubire,/ Iar noi suntem niște simple picături...”.
Unul dintre cele mai frumoase texte lirice din această carte este, fără îndoială, Dați-mi un grăunte de uitare, datat 08.08.2018, unde poetul izbutește să integreze aproape toate temele și motivele literare importante ale acestui volum.
Ultima strofă a poeziei are o muzicalitate deosebită: „Și nimeni să nu-ncalce armonia/ Naturii mamă, care m-a vrăjit,/ Zilnic s-aud simfonia/ Frunzișului de aur veștejit.”.
Iată, așadar, o carte de citit cu sufletul!