- Argumente și contraargumente introductive
Printre numeroasele „pelicule”, de intensitate oscilatorie ale potențialului de dezvăluire a orizonturilor interpretative pentru compoziția kafkiană Metamorfoza, se rețin câteva coordonate relevante pentru demersul argumentativ al prezentei lucrări.
Astfel, „Gregor, care se simte tratat ca o insectă, ajunge în această ipostază, iar povestirea prezintă dinamica familială pe care o provoacă fantastica transformare”[1], atmosferă investită situațional cu atributele unui coșmar. Pentru a facilita tranziția înspre cordonul psihanalitic pe care această lucrare încearcă, dacă nu să-l traseze cu fermitatea unei ipoteze interpretative fără echivoc, atunci, măcar să-l contureze, trebuie amintit demersul nabokovian de lectură a nuvelei kafkiene, demers care pare mai degrabă a exclude aprioric, decât a argumenta temeinic această „barieră” de citire și comprehensiune a unuia dintre cele mai „filtrate” texte kafkiene – „filtrat”, având, în context, sensul de pâlnie dublu lărgită între autorul subminativ și cititorul, nu numai subminat, ci, mai mult, perplex, prin angajarea sa în actul lecturii. Fără a divaga prea mult pe tema stărilor pe care le experimentează cititorul, oscilând de la identificare la abandon și de la saturația cauzată de densitatea scrierii la clivajul și detașarea de text, prezenta lucrare pornește de la premisa conform căreia argumentele lui Vladimir Nabokov [2] prin care respinge și, mai mult, ofensează orice tentativă de lectură în cheie psihanalitică se înscriu într-un oarecare reducționism și într-o relativă reziliență la orizonturile prin care hermeneutica psihanalitică ar putea completa deja clișeica indeterminare a textului kafkian.
Contraargumentele majore, înscrise în tradiția, posibil de neegalat, a permanentelor dimensionări și redimensionaări ale Metamorfozei ale demersului pe care și-l propune această lucrare sunt exprimate de Nabokov în Cursuri de literatură[3], laconic, condescendent și, pe alocuri, inexact:
„Cealaltă abordare pe care vreau să o elimin este punctul de vedere freudian. Biografii lui freudieni (...) susțin, de exemplu, că « Metamorfoza » se bazează pe relația complexă dintre Kafka și tatăl său și pe sentimentul de vinovăție care l-a însoțit întreaga viață (...) și apoi continuă prin a spune că simbolul gândacului e folosit de Kafka pentru a reprezenta fiul conform postulatelor freudiene. Gândacul, spun ei, este apt să caracterizeze sentimentul lipsei de valoare a fiului față de tată. Mă interesează aici gândacii, nu impostorii, și resping astfel de prostii. Kafka însuși era extrem de critic față de ideile freudiene. El considera psihanaliza (citez) « o eroare neajutorată » și privea teoriile lui Freud ca pe niște imagini foarte aproximative, foarte rudimentare (...) ”[4]
„Numărul trei joacă un rol considerabil. (...) Veți găsi o serie de astfel de simboluri stupide în abordarea psihanalitică și mitologică a lui Kafka, în amestecul modern de sex și mit care este atât de atrăgător pentru mințile mediocre”[5]
Ceea ce rămâne rezistent din argumentarea nabokoviană la orice încercare de dialectică este aspectul că gândacul nu poate fi, printr-un demers reducționist, atribuit unui simbol simplist și simplificator. Argumentele restante, însă, vor fi, pe parcursul acestei lucrări, minuțios analizate și, acolo, unde referința pe text o permite, atribuite auspiciului îndoielii. În acest sens, a fost consultată și lucrarea nonficțională Scrisoare către tata.[6]
- „Miopia” psihanalizantă
Structura tripartită a psihisimului uman, așa cum o propune părintele psihanalizei, Sigmund Freud, în schimbarea de topică survenită după anul 1920[7], nu este străină pentru teoreticienii literaturii (a se vedea René Wellek și Austin Warren[8] și Pierre Bourdieu[9] etc); astfel încât Eul apare ca mediator și instanță de control între „intempestivitatea” pulsiunilor sexuale și agresive depozitate în Id, instanță care pretinde satisfacerea acestora neîntârziat și între normele sociale și morale ale Supra-Eului, care, precum o societate internalizată pretinde obediență totală față de reglementările eticii. Nu este de mirare, astfel că gradele de libertate între care acționează Eul sunt cele ale unei „menghine”. Mai trebuie adăugat că Supra-Eul se formează prin internalizarea, mai mult sau mai puțin reușită a normelor sociale, ale căror prime „vehicule” sunt instanțele și figurile parentale.
Puțin spre deloc surprinzător la textul kafkian analizat este aparenta absență a transcendenței: scriere densă, subversivă care nu permite spații de evadare din universul autarhic, distopic, închis în structuri de cerc. Continuând în substanța acestei afirmații, scena procuristului este ofertantă în semnificații și superflue, în contextul temei abordate – pentru distopia socială, dar și de profunzime – pentru operarea substituției dintre transcendența, figurată în mod tradițional și unica transcendență pe care o permite textul kafkian: autoritatea divină înlocuită cu autoritatea socială. „Incizând” o nouă mutație în spațiul autorității – instanța divină înlocuită cu instanța parentală - , posibilitățile de transcendență permise de textul lui Kafka sunt, mai degrabă, reduse – sintagmatic – la un destin pulsional și traumatic. Considerând că afirmația anterioară reclamă explicitări adiacente, este suficient a lua în considerare o posibilă legătură între ceea ce Freud avea în vedere când își intitula complexul specific sexualității infantile după numele regelui antic, Oedip – „translația” destinului din suveranitatea zeilor în străfundurile pulsionale ale ființei umane și între episodul din Metamorfoza al „bombardamentului” cu mere din partea tatălui asupra fragilei gângănii Gregor Samsa și, consecvent, moartea acesteia din urmă cu merele în crustă.
Considerând că tezele și antitezele acestei lucrări au fost expuse, o sinteză în spirit hegelian se impune, din care se vor reține aspectele din rechizitoriul nabokovian împotriva cheiii de lectură psihanalitice care sunt reziliente unei posibile interpretări forțate și exclusiv psihanalizante, dar și păstrarea acelor puncte de continuitate între ficțiune (Metamorfoza) și nonficțiune (Scrisoare către tata), precum și a modalității particulare în care acestea formează o lectură comună în descifrarea bio-bibliografică.
- În apărarea psihanalizei ca „lentilă” de lectură a Metamorfozei. Nabokov sub lupă.
În această secțiune a lucrării, se va proceda în separarea mai mult sau mai puțin artificială a argumentelor nabokoviene din extrasele citate anterior, în afirmații singulare cărora li se vor contrapune, inițial, citate relevante din scrierea autobiografică Scrisoare către tata pentru ca, apoi, să se realizaze tranziția către orizontul ficțional al Metamorfozei.
Devine, astfel, comprehensibil că în acest demers, textul autobiografic servește drept „cârjă” pentru încercarea de a nu exclude prin discreditare ipoteza psihanalitică de lectură a Metamorfozei, dar, fără (și acest aspect nu poate fi suficient evidențiat) limitarea textului kafkian la un „cordon” liniar între viață și scriitură; această tendință fiind puternic și hazardat reducționistă și, mai mult, diminuând proporțional valențele interpretative ale nuvelei și, în general, ale operei lui Franz Kafka. De aceea nu se va insista mai mult decât este nevoie asupra explicațiilor de factură biografică.
- Sentimentul de vinovăție al lui Franz Kafka față de tatăl său (sublimat în teamă, inferioritate, revoltă față de autoritatea parentală etc)
„(...) tocmai pentru că mi-e frică de tine”[10]
„(...) tatăl meu, autoritatea supremă, putea veni să mă tragă afară din pat, aproape fără motiv, și să mă scoată în toiul nopții pe balcon, și că deci, în ochii lui, eu nu însemnam nimic”[11]
„tot ce-mi strigai tu era de-a dreptul o poruncă cerească”[12]
„apărare împotriva epuizării nervoase ca urmare a spaimei și a simțământului de vinovăție”[13]
În acest sens, simptomatic în nuvela, al cărei obiect de geneză și „biopsie” este prezenta lucrare, pare a fi secvența care, dincolo de un umor funest, tatăl lui Gregor își gonește fiul-insectă înapoi în cameră , după fuga terifiată a procuristului: „Tatăl și hărțuia neînduplecat fiul, șuierând ca un sălbatic.”[14] Scena respectivă, într-o lectură decontextualizată de absurdul situației întregii nuvele, privită printr-o „lentilă” a relațiilor intergeneraționale demaschează o evidentă incongruență și incompatibilitate și un eșec flagrant de comunicare între cei doi protagoniști: fiul metamorfozat devine copleșit de teama amenințării paterne, iar tatăl, la rândul său, pare a fi imun la stimulii emoționali pe care încearcă, fără succes să îi transmită din postura inferioară fiul-gânganie.
Scena „atacului” cu mere poate fi citită în același registru al inferiorității fiului, dar de această dată, premeditarea „speculei” cu noua și insolita apartenență de regn a lui Gregor este vădită. Gradația tensiunii afective este, însoțită, în subsidiar, de perplexitatea personajului și „paraplegia” mijloacelor de acțiune ale insectei (la modul aproape denotativ al cuvântului) strivite.
- Numărul trei disociat de semnificația psihanalitică
„Prin asta lumea s-a împărțit pentru mine în trei părți: una în care trăiam eu, sclavul,(...) pe urmă, ca o a doua lume, nesfârșit de departe de a mea, în care trăiai tu, îndeletnicindu-te cu conducerea, cu emiterea ordinelor și cu mânia stârnită de neascultarea lor, și, în sfârșit, o a treia lume, unde erau restul oamenilor, fericiți și neapăsați de porunci și de datoria de a le da ascultare”[15]
Acest extras, fără a avea nevoie de foarte multe explicitări, face referiri directe și greu de negat la structura tripartită a psihismului uman discutată anterior. Pe un ton al confesiunii demne, omul Kafka își investește tatăl în această reprezentare subiectivă a universului interior cu atributele unui „führer”.
- Reprezentarea verminală a fiului în raport cu tatăl
„(...) chiar dacă într-un fel care te face să te gândești la un vierme călcat în picioare și care se smulge cu partea din față a corpului și se târăște cum poate mai încolo.”[16]
Se poate adăuga cu referire la acest extras aspectul flagrant conform căruia reprezentarea distincției de regn în relațiile paterne era prezentă în mod conștient în ideația lui Kafka.
În plus, argumentul lui Nabokov, conform căruia Kafka se delimitează critic de psihanaliza freudiană are valaorea unui silogism incomplet, căci chiar și o asemenea poziție de distanțare nu îl face pe omul și scriitorul Franz Kafka un subiect nepsihanalizabil.
Prezenta lucrare se încheie cu un extras din Scrisoare către tata, emoționant prin dramatismul său, care el singur, mai mult decât toată dialectica prezentă în această lucrare poate acționa ca și cheie de lectură pentru Metamorfoza:
„Și o luptă de gângănii, de gândaci care nu numai că se înțeapă, dar, pentru a-și ține viața, fiecare suge sângele celuilalt.”[17]
Astfel, ideația scriitorului Kafka este „partajată” în relațiile filiale de marca unei reprezentări a conflictualității marcate, ireconciliabile și subversive.
- Concluzii
Această lucrare și-a propus lărgirea sferei de lectură a nuvelei kafkiene Metamorfoza și a avut ca punct de plecare o reacție „contraofensivă” față de punctul de vedere exprimat de Nabokov, evidențiind pe tot parcursul ei, posibile „intersecții” de interpretare între psihanaliză, prin excelență, o teorie a interpretării, și textul lui Kafka. Aceste „conjuncții” interdisciplinare au fost argumentate pe textul în cauză și, ca o extensie a demersului dialectic, pe scrierea autobiografică Scrisoare către tata.
Bibliografie:
- Franz Kafka „Metamorfoza” în Colonia penitenciară, trad.: Mihai Izabășescu, Iași, Editura Moldova, 1991, pp. 17-69.
- Franz Kafka, Scrisoare către tata, trad.: Mircea Ivănescu, București, Editura Humanitas, 2016.
- Daniel Burt, 100 cei mai mari scritori ai lumii, trad.: Anca Irina Ionescu, București, Editura Lider, 2005.
- Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură, trad. : Cristina Rădulescu, București, Editura Thalia, 2004.
- Jean Laplanche, J.- B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, București, Editura Humanitas, 1994.
- René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, București, Editura pentru literatură universală, 1967
- Pierre Bourdieu, Regulile artei, trad.: Laura Albulescu și Bogdan Ghiu, București, Editura Art, 2012.
[1] Daniel Burt, 100 cei mai mari scritori ai lumii, trad.: Anca Irina Ionescu, București, Editura Lider, 2005.
[2] Vladimir Nabokov, Cursuri de literatură,, trad. : Cristina Rădulescu, București, Editura Thalia, 2004.
[3] idem
[4] Idem, p. 198
[5] Idem, p. 223
[6] Franz Kafka, Scrisoare către tata, trad.: Mircea Ivănescu, București, Editura Humanitas, 2016.
[7] Jean Laplanche, J.- B. Pontalis, Vocabularul psihanalizei, București, Editura Humanitas, 1994.
[8] René Wellek, Austin Warren, Teoria literaturii, București, Editura pentru literatură universală, 1967
[9] Pierre Bourdieu, Regulile artei, trad.: Laura Albulescu și Bogdan Ghiu, București, Editura Art, 2012.
[10] Franz Kafka, Scrisoare către tata, trad.: Mircea Ivănescu, București, Editura Humanitas, 2016, p. 5
[11] Idem, p. 13
[12] Idem, p. 19
[13] Idem, p 67
[14] Franz Kafka „Metamorfoza” în Colonia penitenciară, trad.: Mihai Izabășescu, Iași, Editura Moldova, 1991, pp. 17-69
[15] Franz Kafka, Scrisoare către tata, trad.: Mircea Ivănescu, București, Editura Humanitas, 2016, p. 21.
[16] Idem, p. 64
[17] Idem, pp. 93-94