Dumitra Negruşa – “Cuvinte nesupuse”, Ed.Destine, Bucuresti 1994

Odată cu trecerea la o economie de piaţă, în plan literar, s-a trecut la o “liberalizare” a… semnăturii. Ciudate grupări autointitulate literare, cenacluri de tot felul, în care tot felul de “avortaţi” ai marii lumi literare frizează ridicolul cu genialitatea lor s-au înşurubat în realitatea imediată. Una de acest gen este şi cea numită “Destine”. “Patriarhii” ei spirituali (?!) sunt Ion Machidon si Victor Gh.Stan. Au “afiliat” grupării o editură şi o revistă cu acelaşi titlu. Fel şi fel de “refuzaţi la export” s-au adunat în jurul lor.

În şedinte “conspirative” îşi citesc unul altuia… capodopirili. Lor li s-a alaturat şi poeta (?!) Dumitra Negruşa. Dar, mă întreb eu, numai pentru că scrie versuri merită ea acest nobilitar titlu? Ei, “geniile” i l-au dat. Cu multă uşurinţă. Noi însă… să ne ierte Dumnezeu, n-avem ce-i lua! Pentru că, de fapt, ei nu i-au dat nimic. Pentru că ei nici măcar pe ei înşişi n-au fost capabili să se susţină, daramite să se şi impună!
       Aşadar, cam sub asemenea auspicii s-a “născut” ca poetă Dumitra Negruşa. “Cuvinte nesupuse” este titlul volumului cu care ea a ieşit în lume. De fapt, a iesit din lumea celor oneşti si demni de toată stima noastră, păşind în lumea celor care prin ei înşişi se condamnă la sfidarea semenilor. În cazul de faţă, a celor cu adevarat de… condei.
       Versuri de o asemenea puerilitate, precum cele ale Dimitrei Negrusa, nu mi-a mai fost dat de mult a citi. Lecturarea lor m-a  făcut să mă întorc în timp, în vremea adolescenţei şi a caietelor “oracol” de fiecare dintre noi umplute cu inepţiile tinereţii. Altfel spus, părerea că matura (ca vârstă) poetă(?!) care mi-a oferit primele trei cărţi ale ei (?) e o involuată spiritual (a se citi literar), a devenit certitudine după chiar prima pagină întoarsă din volumul de debut: “Cu tot ce am, şi rău, şi bun,/ Mă risipesc si mă adun…/ / Mă risipesc în timp şi-n vise,/ În pagini scrise si nescrise,/ În gânduri spuse şi nespuse/ şi în cuvinte nesupuse…” (Cu tot ce am). M-a marcat sinceritatea autoarei. Ea recunoaşte că se risipeşte, până şi-n vise. Aşa este: am convingerea că literatura pur sânge, pentru ea, nu va rămâne decât un vis.
       Dacă n-aş fi avut ocazia s-o întalnesc personal sau măcar să-i văd fotografiile pe coperţile cărţilor, după ce i-aş fi citit versurile, aş fi avut convingerea că am de-a face cu o adolescentă visătoare într-ale cuvântului. Aş fi fost mai îngăduitor atunci. Poate chiar aş fi căutat însemnele unei potenţiale bune evolutii. Aşa însă…
       “Ce sunet vrăjit ascunde în sine/ clopotul de-aramă!/ Trecem grabiţi pe lângă el/ şi nu-l luăm în seamă,/ dar, dacă o mână-l atinge uşor,/ cum cântă şi cheamă!… (Inima mea), sau: “Umbrele, luminile/ ‘mi cotropesc grădinile;/ spini si trandafiri mă-mpresur’/ noaptea-i plina de eresuri.” (Izvor de cântec), sau: “Trece noaptea prin poiene,/ Trece-alene, ca descântul./ Codrul doarme. Numai vântul,/ strângând florile-n troiene,/ vântul vămuie poeme…” (Trece noapte) sunt câteva din versurile “simbol” al volumului de debut al pseudopoetei Dumitra Negrusa. Dânsa, în incapacitatea de a-şi “cântări” propriile “creaţii” fiind, crede că tot ce are forma unui poem şi este aşa ceva.
       Dese alunecari în descriptivism, dese incursiuni prin lirica eminesciană şi minulesciană fac “glorie” în poezia sa. Ideile nu au substanţă poetică, formulările versurilor sunt de-a dreptul simpliste, poeta confirmând faptul că nu-şi merită numele adunat în carte: “Hai în pădurea mea cu amintiri;/ Suntem nişte copaci, de ce te miri?/ Copaci printre copaci, astfel trăim/ Şi frunzele- cuvinte-risipim” (Hai în pădurea mea).
       Personal, dupa ce i-am citit cartea, nu mă mai mir de nimic. Dar nici în “pădurea” ei nu mă duc. Fie ea şi de amintiri.
       În marea majoritate a poemelor poeta ni se relevă ca fiind dominată de trecut. Astfel, cuvinte ca “amintiri” sau “aduceri aminte” îşi fac veacul prin poemele sale: “Amiaza parfumată, ca o gutuie coaptă,/ Îmi răscoleşte-n suflet amintiri,/ Scoţând din vechi sipete copilaria toată/ Cu flori, papuşi şi candide priviri” (Amintiri) sau: “Mă torturează-ntocmai ca un vers,/ ce nu-şi găseşte drumul prin cuvinte/ şi îmi răstoarnă-ntregul univers,/ de la o vreme,- aducerile-aminte” (Aduceri aminte).
       Nu ştiu cât de mult o “tortureaza” pe ea un “vers”, dar ştiu că ea chinuie foarte mult cuvintele. Parcă o şi văd în postura de stomatolog spiritual (?!) scoţând, cu forţa, cuvintele de prin dicţionare. E singura explicaţie pentru care cuvintele nu o ajută. Blestemul lor o condamnă la neimportanţă.
       Nu pot să închei demersul critic fără să-i răspund la una din întrebările pe care şi le pune în acest volum, în poemul numit “Întrebari”: “Şi unde dorm cuminţi,/ în care carte,/ cuvintele de aur,/ fără moarte?…”. În nici un caz în cartea dumitale, stimată Dumitra Negruşa! Ele, “cuvintele de aur” şi “fără moarte” spre care ţinteşti dumneata se află în cărţi aşezate pe raftul cel mai de sus al unei spiritualităţi, raft la care, în pofida a toate încercările dumneavoastră, n-o să puteti ajunge niciodată. Sunt sigur de asta! Foarte sigur chiar!

Rev.Cronica sept.1997