FOTO COSTEL STANCUun piaptăn închis în turn semn că pe acolo a trecut mireasa 
și mirele acesta căutînd-o fericit
parcă nu s-ar fi întîmplat nimic parcă nu s-ar fi întîmplat nimic 
ceva straniu în felul de a fi al nuntașilor un
fel de bucurie ascunsă i love you scrie pe voalul căzut între
mese nimeni nu înțelege dar se minunează cu toții
cîțiva s-au așezat în dreptul ferestrei și s-a lăsat
întuneric atît cît să nu li se vadă fețele deodată
se face frig soarele intră în pămînt ca un metal obosit
lîngă ușă pîndește o lumînare toți s-au speriat
doar mirele caută fericit parcă nu s-ar fi întîmplat nimic


ca într-un joc ciudat găsește o
linie trasă cu degetul pe nisip dar ce e adevărat și ce nu
cînd el însuși e o formă a iluziei sale?
nunta continuă
e liniște ca și cînd lăutarii ar fi fost plătiți cu aur să tacă
în spatele casei un cîine dezgroapă
osul lunii și îi dă drumul pe cer tîrziu 
se întoarce mireasa i love you scrie pe voalul ei
parcă nu s-ar fi întîmplat nimic…

 

* * *

ce om frumos și mortul ăsta dom’le cum își ducea el miresele 
prin tot orașul înțolite doar cu cearceafuri muiate în vin
spunea lumea că poartă o flacără îngropată-n călcîi și cînd
trecea pe străzi trupurile negustorilor deveneau lumînari
cu gîtul întins peste tejghele și doamne cum îl plînge femeia asta
( chipul ei seamănă cu o seceră-ntr-o basma noduroasă )
nu muri, mamă muri, că-ți rămîne cinci copii
care n-are ce hali, nici cu ce s-acoperi.
hohotul busuiocului inundă încăperea
clopotele asudă pe tîmpla pietrei,
odată am auzit că poartă-n suflet partea otrăvită
a scoicii la dracu era un om ca toți oamenii l-am văzut ieri
pe străzi lăturalnice abătut ca un glonte în căpățîna 
mielului putred în oraș tocmai rula un nou
love story: manole and ana, dragoste la prima zidire…
s- a- ntors la cîțiva pași înaintea mea apoi
ortansa, nevasta negustorului de mărunțișuri, știa de la el
c-a văzut un pește și-un înecat umplînd pîntecul rîului
mulți pot jura că l-au întîlnit agitînd în mîini o funie
lucioasă ( ehei cu banii dați pe ea ar fi putut trăi
fără griji o mahala întreagă)
alte mărturii stiletul o pată sîngerie îmbrățișînd cearceaful
că de-aia zic frumos om și mortul ăsta dom’le.

 

* * *

 

era un soare de se topiseră toate clopotele și tu tată
veneai de la oraș călare pe un cal alb purtai o basma
petrecută peste gură eu am crezut că ești haiduc dar
tu erai bolnav de măsele țin
minte și-acum capul tău trecînd prin dreptul ferestrei
ca un lemn împușcat. mama a acoperit
pereții cu pături late și a dezmorțit vinul
te-am așteptat amîndoi pînă ce soarele
a coborît în vîrful parului
cerul s-a lărgit într-o gaură neagră
de priveam în sus și ne făceam
unul altuia semn că n-o să mai trăim mult
doi aștri luminau
răsăritul apusul
o pasăre moartă se rotea în sensul vîrtejului
eram palizi și reci parcă fiecare
își trăsese o piele artificială pe față
tîrziu tu ai intrat în casă și ți-ai băgat 
capul în găleata cu apă. de atunci nu te-a mai văzut nimeni.

 

* * *

 

Pe cer norii:
măruntaie de miel.

Dinjos,
pe o pajiște luminoasă,
Fiul lui Dumnezeu
își paște,
în deplină liniște,

turma.

 

* * *

 

l-au dus în piață
privirile lui 
se sprijineau pe mulțimea lichidă

nu s-a găsit
nimeni
să îl răscumpere

i-au tăiat capul –
împreună cu el a căzut soarele

acum e liniște – păsările ciugulesc
firimituri de pe apă

 

* * *

 

ești tot aici ținînd sub braț
tabloul ridicol în care spînzurații 
au picioarele mai lungi decît în realitate

ridici fiecare pernă și te aștepți
ca sub ea să fie un înger 
sau măcar un șoarece

nimicul te contrariază

afară pe pod
mulțimea rostogolește continuu
un butoi…

 

* * *

 

aștept. de după deal
se ridică
o lună nouă
ca o față de om liniștit

nunta începe

vinul părul tău desfăcut
dulce chinuitoare viața

dimineața
găsesc 
o groapă cu trandafiri albi
în locul miresei

cearceaful 
furat
de sub noi
e întins pe zidul cinematografului

 

stingeți lumina, vă implor, stingeți lumina.

* * *

Mă aduni ori mă risipești, suflete?
Uneori, am sentimentul că sînt
un fruct sortit a nu-și mai găsi loc
în pomul dintîi.
Viața? Corabie pe care o tîrăsc după mine
pe uscat. O pasăre neagră, imensă, cuibărește
în vîrful catargului, îngreunîndu-mi mersul.
În urma mea rămîn dîre adînci
ca amintirile unei călătorii în cer.
Visez să ajung pe malul unei ape,
să o sărut - cercurile ei să se lărgească
și să mă cuprindă.
Atunci, moartea îmi va părea
un cap de cal blînd
ce intră pe fereastra uitată deschisă,
miroase florile de pe masă
și adoarme.

 

* * *

 

Femeile se trezesc cu noaptea-n cap și pleacă 
să își tămîieze morții. Nimic nou sub soare -
calea spre cimitir e aceeași, 
ea trece prin sufletul omului ca o gheară 
de animal tînăr, neînvățat să se joace cu prada.
În lipsa femeilor, morții se întorc acasă,
își sărută, în somn, copiii. Le pun cîte
un măr ori o gutuie în fereastră. Se închină
la icoana din firidă și se întorc în lumea lor.
La înapoiere, femeile zăresc de departe
o luminiță în geam. Aleargă înnebunite.
Se tem să nu se fi trezit copiii și 
să fi dat foc casei. Doamne, apără și păzește!
Își fac o cruce netedă și mare
cît răspîntia de drumuri. Odată ajunse acasă
se liniștesc. Își găsesc copiii cuminți
mîncînd fie un măr, fie o gutuie.
Sărmanele femei! N-or să știe niciodată
că au tămîiat și au plîns niște morminte goale…

 

* * *

 

Eu știu că undeva, în larg,
o corabie e sortită să se scufunde.
Nu știu dacă marinarii de pe ea mai trăiesc
dar mă rog pentru sufletele lor
și pentru ale acelora care-i așteaptă
pe țărm.

Eu știu că undeva, pe o insulă,
- poate la capătul lumii -
un om dă foc unei biserici.
Nu înțeleg de ce
însă mă rog pentru sufletul lui
și pentru ale celor care ard de vii
înăuntru.

Deodată simt că mă aflu
pe fundul tuturor mărilor,
în scrumul tuturor bisericilor.
Roagă-te, Doamne, pentru sufletul meu
și pentru ale acelora care mă iubesc
ori nu.