sunt
atât de departe
încât
îmi văd
sufletul
ca o floare
de portocal

 

***
punem foc

şi ce e o avalanşă
decât un munte
în care strigătul nu s-a stins

 

***

din luciditate te trezeşti
mai greu decât din beție
(poate niciodată)

ne înghițim unii pe alții

când ne scoatem afară
aproape că nu ne mai recunoaştem
de atât întuneric

negrul se potriveşte oricui

 

***

levitația peste lucruri obişnuite

o cădere fără limite
este ca o îndoire a genunchilor
care nu se face din genunchi
este brațul care
arcuit
ține de sete
şi ține în loc drumul cu tot
ce e de mers mai departe

tu vei trece uşor cu degetul peste obraz
pe urma unei lacrimi care nu mai există
este aici o tristețe
care nu vrea să meargă mai departe
o arcuire elastică a sentimentelor
peste un trup care încă pluteşte

când închid ochii
se aude cum în această viață
se ridică scaunele pe mese
şi totuşi nimeni nu mai are unde să plece

 

***
Poate că a fi înseamnă să nu mai locuieşti nicăieri,
aceea este casa ta,
în centrul singurătății tale
care te-a dat afară.

Până la urmă, Dumnezeu
a găsit o iesle, nu o casă.

 

***

Cât ne mai ține
Dumnezeu
(poem plagiat)

Dacă aş dormi pe o piatră,
aş iubi piatra ca şi cum aş
fura un copil orfan şi l-aş
alăpta lângă foc.

Dora, prefă-te piatră! Pe
mesele săracilor. Acolo
îngerii nu au sare de
pus pe răni.
Se vor răsturna mesele
peste câini, vor tremura caii
păscându-ți carnea
împietrită pe firul de iarbă.

Dacă aş pleca într-o
noapte, aş iubi întunericul
ca şi când aş rupe ultima
pâine în două: jumătate
copilului, jumătate dată de
pomană pentru mama
moartă de o mie de ani.

Când se vor sfârşi ploile,
voi iubi muntele ca un porumbel
nemaiîntors pe corabie.

Prefă-te piatră, Dora, vei
zbura cu oase cu tot.
Cu pământ.

***

cântec pentru păstrarea căluțului de lemn

ana a crescut într-un pătuț
cu ziduri îngenuncheate
spre dimineață toate păsările se trezeau
să-i asculte respirația şi laptele din cerul gurii

fiecare ramură fiecare frunză fiecare mamă
se face zid şi se dărâmă până dimineața
toate anele zboară spre cuiburile cele mai înalte
cele mai nezidite
să crească prunci în pătuțuri cu aripi de lemn

dormi

***

Vară inundată

Lampa mea de citit e un cerc gri de uitare.
În rest, nimicul ud. Poate doar un fluture
prins cu un ac într-un mototol de vată cu spirt.
Poate un soi de ură pe cele din vis,
care nici acolo nu se-mplinesc.
Poate o milă care mă străbate
din ce în ce mai rar. Mila, această frică imensă.
Orăcăie broaştele.

 

***

 

De cine ți-e frică, Dora?
Ai văzut tu scorpion
să se teamă de nisip?!

Oamenii vin şi pleacă,
au în buzunare tot felul
de rețete pentru viața veşnică.
Uneori un demon caucazian
coboară şi le pune în palmă
două trei boabe de cafea prăjită. Ei închid
ochii, îşi aprind o țigară şi trosnesc în dinți cafeaua. Oricum
somnul nu va veni niciodată,
aşa că trezia asta a ta nu mă sperie. Am în
buzunar câțiva bănuți
culeşi de la un mort,
pe care o să-i pun sub o pernă inutilă.

Şi oricum peste tot e nisip.
Nisipul nu face niciun rău
dacă închizi ochii.

 

***

vorbim prea mult
pentru nişte oameni desenați
şi nu putem spune nici măcar
că suntem din hârtie
ca avioanele

aş putea vâjâi prin aer
în timp ce-mi
vorbeşti despre inimi adevărate
dar între noi e atât spațiu alb
pe care ai început deja
să-mi desenezi moartea

 

***

Poem plagiat II

Fii atentă, Dora,
peste tot trec femei
răpuse
de o coajă de măr. E roşu-roşu,
precum adâncul lacurilor
în care s-au prăbuşit iubiri
de mesteacăn.
Va ninge roşu.

 

***

 

Jucăriile nu le-am luat în serios.
Doar jocurile.
Aduceam de afară
buchete mari de nebunie
necunoscută.
Deveneau periculoase
ca o mare furtunoasă.

Iar marea mă iubeşte
ca pe o fereastră spre nisip.

 

***

 

am trăit ca o casă lângă calea ferată

din când în când apărea
câte o pereche de fazani

crescuseră nucii

mă trezesc în fiecare noapte
la aceeaşi oră
să visez

 

***

 

Poem plagiat I

Ai văzut vreodată o
rândunică luptându-se cu
aerul pentru o idee? Ai
crede că se joacă.

Fii atentă, Dora,
în nordul rafalelor mari de vânt
moartea creează dependență.
Ca un poet.