Numai cât venise bezmeticul din rătăcirile sale, îl văzui grăbit coborând la vale. Ah! Gândul meu, venea neastâmpăratul spre mine cu o viteză de ți se părea că rupe pământul în două sub picioarele sale.
Mai dăunăzi îl rugasem să iasă și să plece, îmi făcuse capul căt o tolbă, nu stătea locului o secundă, era ca și argintul cel viu. Ba mă ducea la masa unde stătea comod calculatorul, ba la gătitul bucatelor, dar și acolo îmi impunea involuntar mânile în funcție, neavând liniște, nu mă lăsa bine să încep una, că mă și ducea în altă parte, și apoi unde? Spre calendarul ce-mi stătea agățat pe fața unui perete, obligându-mi ochii să alerge nebunește peste cifrele ce marcau zilele și săptămânile lunii. În aceeași clipă mă întorcea spre ecranul televizorului, spre ceasornicul de pe celălalt perete, apoi spre cel de pe brațul stâng, care mereu e grăbit cu două-trei minute special ca să nu întârzii niciodată spre unde îmi va fi destinată pornirea. Nebunul de Gând, mă impunea să iau telefonul... apoi îmi punea pixul în mână ca să mai scriu despre ceva care stătea rătăcit prin ungherele sale. Nici una, nici două, mi se zvârcolea ca să mă ducă acasă, la copii sau...la bătrânica din odaia celaltă. Of, nu mai știam ce vroia Gândul, mergea prin mintea mea cu pași înmiiți, făcându-se simțiți de-a binelea...
Doamne, mă întrebam cum de reușeam să mă țin de umbra lui?

Uneori era împosibil, ba mă așeaza, mă ridica, mă cuprindea, mă facea să plâng, să râd, să alerg, ba chiar să și dansez la venirea unei melodii, aici, în această casă străină, între patru pereți. Avea grijă Gândul, ca nu cumva să uit tradiția dansului românesc. Și să vezi ce dans făceam, așa mai nebunesc, că doar nu erau ochii nimănui în preajmă, așa că... ”mișcarea zilnică, cel puțin treizeci de minute, face bine sănătății.” Doamne să mă fi văzut cineva, ar fi zis că sunt nebună... Ba nuuu, nu mă interesa ce ar fi spus cineva despre ceea ce ar fi văzut, știu doar una și bună, singurătatea nu divulgă niciodată secretele stăpânei, sunt sigură de aceasta. Mă oprisem, îmi sălta pieptul, respirația îmi era pusă pe roate, zece minute de zbânțuială, îți poți imagina? Tocmai zece, dar era suficient pentru ziua dată, celelalte rămâneau a fi recuperate în altă zi, doar nimănui nu trebuiea să explic câte minute făcusem și câte îmi mai rămase. Îmi lăsasem corpul, să cadă, ca și o cârpă, pe scaunul de alături, respirața fugară împingea coșul pieptului, ochii cuprinse minutarul, secundarul rămânea în urma bătăilor de inimă...
Un zgomot spulberă Gândul și oboseală, se părea că și respirația asculta mișcarea ce venea de după ușa ce căscase gura cât o avea de mare. Erau stăpânii... Mirosul plăcut a bucatelor ademenise interesul lor...
Doamne e foarte puțin ceea ce reușesc să descriu din activitatea Gândului, comportarea lui față de mine în fiecare zi. Dacă aș reuși să-i redau toate mișcările sale, aș fi o microfază din viteza luminii, dar uite că rămân să fiu om, acea pământeană, cu bunul simț de-a executa toate poruncile lui. Nu e secret, mi se întâmplă să mă mai supăr pe neastâmpăratul și nesimțitul ăsta de Gând. Deseori îl rog și mă-nchin în fața lui până la pământ, îl implor să iasă, să plece, să mă lase în pace, ducă-se unde vrea, dar el, netrebnicul face ce face și tot la mine se întoarce. E știut, este al meu și deaceea își găsește limitele, trezindu-se uneori, fiind foarte atent cu mine...
Gândul meu, tu ești al meu, ce m-aș face fără tine? Aș fi seacă ca neghina, uite îți întind și mâna, haide vino! Gând ”ciuntit”, nebun, netrebnic, te iubesc la infinit!