GABRIELA CREŢAN – “MIC TRATAT DESPRE ARTA TRĂDĂRII”, ED.EMINESCU, 1995
“Poezia Gabrielei Creţan e o sărbătoare gravă ca un ritual”, scria Cezar Ivanescu în prezentarea cărţii “Mic tratat despre arta trădarii”, (Ed.Eminescu, 1995), subliniind faptul că avem de-a face cu “cel mai profund şi original talent poetic apărut în poezia românească ultimelor decenii”.
Ei bine, concluziile la care poetul – pe care-l respect şi-l iubesc foarte mult – a ajuns, m-au încântat. Şi, precum Toma necredinciosul, am purces la lecturarea cărţii, căutând îndeajuns motive pentru a-l putea contrazice pe Don Caesar.
Acum, când “fapta” e deja săvârşită, numărând “voturile”, ca să folosesc un cuvânt cu care ne-am prea obisnuit, mă apropii de părerile Domniei Sale, păstrându-mi rezerve vis-a-vis de “cel mai”. Cu alte cuvinte, urmând un drum al reconstituirii blânde, în surdina, a propriei existente, poeta Gabriela Creţan vorbeste într-o limba “numai de (ea) ştiută”, despre tot ce-o înconjoară, în discretul registru al sentimentalismului ce-i gâtuie poemele.
Parcă voind să marşeze intenţionat pe o carte a caligrafiei retractilităţii: “Doamne, singură stau în aşternutul gol şi umil/ ca urma lăsată de piciorul săracului/ zgârâind pe pereţi un text lacunar/ tablele legii după o interpolare târzie:/ îmi sfâşii cearceaful şi strig” (Miserere). Şi, pentru ca imaginea să fie într-adevar “rotundă”, în acelaşi poem, poeta punctează decisiv:“dar nimeni nu se mai naşte, toţi/ şi-au luat tălpăsiţă”, reuşind să atragă atentia printr-o aparentă agonizare într-o singuratate placută. De altfel, e starea pe care si-o trădează şi-n alte multe poeme, vorbind despre-o detaşare de “măruntişurile” lumii pe care o “vinde” pentru “căldura unui ceas de tristeţe”. În astfel de momente, în pofida unui iz de disperare ce-i gâtuie glasul: “ce disperări să mai încerc, impostura,/ manechin cu faţa pudrată/ un fals”(Maledicţiune), poeta se lasa în voia amintirilor ce-o copleşesc. Cele mai multe din ele cu trimiteri directe la persoana iubită: “te-am iubit ca un rege/ în taină şi mare întuneric/ celor de rând m-ai vândut” (Pe viu). De aceea işi (şi) propune o evadare spirituală: “sângele tău interzis/ nu-l voi atinge/ nici mâna ta dreaptă/ între noi ca o sabie/ pe care cad lacrimi” (Himeneu).
Gabriela Creţan gaseşte forţa acestei dorinţe numai datorită puternicei fascinaţii a paralelismului dintre cele două lumi la care ea are acces: una concretă, palpabilă, dotată cu amănuntele cotidianului, alta ireală, infinit mai senzuală, aproape în întregime scufundată în apele visului.
Astfel, departe de a fi o simplă amatoare a escapadelor suburbane, o colectionară de senzaţii tari, adunate-n pripă de prin marginile lumii-n care vietuieşte, poeta lasă, până la urmă, frâu liber pornirilor umane, atrăgând atenţia asupra propriei efemerităţi: “Dăruieşte-mi rochia galbenă/ să mă înmormânt/ sub spicele ploii, sub îngrozite vânturi/ în casa pustie aprinsă/ întinsă în pat ca într-un sicriu îngeresc/ plutitoare scândură negeluită/ din care va izvorî pentru mine din nou/ laptele doicii alinător/ şi poate îngerul va coborî din rama icoanei/ aplecând cerurile/ cu mâna de fier/ să binecuvînteze mîncările/ darul” (Tamar).
Astfel, nemaiavând ce face, se vede nevoită s-arunce mănuşa unei lumi care, parcă are continuu ceva cu ea: “Cu văpaie se mistuie pomul/ Luna-i un brici care-mi retează venele/ penetrează ochiul al treilea/ focar/ al unei năpraznice raze” (Chirurgi si truveri).
După aceea, constientă de unicitatea prezentei sale-ntr-un întreg univers, nici măcar cruzimea unui destin pe care-l creionează-n poemul “Serbare cu vânt” n-o mai sperie: “de-a curmezişul aleilor nori cu duiumul/ răsturnau încărcatele care/ şi-un fulger alegea din multime pe unul/ despicând simultan si călăreţul si calul/ albindu-i”.
Concluzionând, fantezia fină, din plin perceptibilă, discursivitatea amplă, retorica bogată în expresive paranteze, versul amplu, fac din Gabriela Creţan o poetă despre care, sunt sigur, se va mai auzi.
Rev. Contemporanul