dec 2018Că tot suntem în preajma Anului Nou, merită să ne aplecăm puţin asupra mitului facerii lumii, mit ce se face „vinovat” de celebrarea a ceea ce numim noi astăzi Revelion. Reunite sub condeiul marelui istoric al religiilor, abordările filosofico-teologică şi folclorico-mitică, dau aspectul unei poveşti magice în care cititorul va identifica un entuziasm specific lui Eliade, entuziasm molipsitor, constructiv şi cuprinzător.
Eliade acordă mult timp pentru studiul şi expunerea personală a originii Universului văzută prin ochiul omului religios. Dedică acestui studiu capitole întregi în lucrările sale, stăpâneşte elemente de etnografie, antropologie, sociologie, psihologie, teologie, filosofie pe care le împleteşte în veritabile dezbateri pe tema istoriei religiilor. Nu-i lucru uşor să extragi din atâtea domenii socio-umane chintesenţa comportamentului omului religios. Cu atât mai mult cu cât omul religios, de-a lungul istoriei, îşi ramifică obiceiurile şi credinţele religioase în direcţii diferite, pentru că omul este singura creatură vie înzestrată cu fides et ratio.

Cum frumos se exprima distinsul profesor de sociologie Nicu Gavriluţă: „Religia este consubstanţială condiţiei umane”.
Putem observa evoluţia definiţiei termenului mit în ordinea cronologică a apariţiei lucrărilor lui Eliade dar şi din perspectiva experienţelor sale mistice. Perioada de timp petrecută în India se constituie ca o piatră de hotar pentru tânărul Eliade şi viitorul cercetător al istoriei religiilor. Fără experienţa din India, probabil alta ar fi fost viziunea domniei sale atât asupra vieţii laice cât şi a întregii opere ştiinţifice.
De pildă, în Solilocviile scrise la puţin timp după întoarcerea din India, autorul descrie mitul ca şi cum l-ar fi trăit personal. O nostalgie după experienţa orientală poate fi identificată în gândurile sale. Nu putem nega gândurile autorului şi pornind de la acestea, suntem în situaţia de a accepta ipoteza că Eliade a experimentat, prin metode yogine, mitul. Cel puţin, aşa aş interpreta următorul paragraf: „Un mit poate fi retrăit, experimentat concret, dramatizat - dar atunci nu mai e mit, ci artă sau religie”. Solilocviile sunt redactate înainte de susţinerea doctoratului despre yoga. Autorul nu se consideră nici filosof (deşi studiile doctorale şi formaţia profesională sunt de domeniul filosofiei), nici înţelept. Pătruns de experienţa mistică şi re/trăirea mitică din India, Eliade face unele declaraţii ce par, la prima vedere, contradictorii pentru el însuşi însă nu are convingerea totală a acestui sentiment. Căci spune: ”O experienţa ia locul altei experienţe, nu o contrazice”. Altfel spus, o experienţă nouă completează, împlineşte, revelează. Atare gândire este rodul experienţei din India. Mai mult, este rodul gândirii filosofice a tânărului Eliade în vârstă de 25 de ani la momentul redactării Solilocviilor, în anul 1932.
Eliade cercetează şi surprinde manifestările sacrului la omul arhaic provenit din diferite comunităţi dar în ceea ce priveşte manifestările credinciosului monoteist nu pare a spune lucrurilor pe nume, ci le semi-conturează cu scopul de a lăsa cititorul să ajungă singur la o concluzie, după ce în prealabil a parcurs multiple studii de istoria religiilor politeiste. Căci, fără doar şi poate, înainte de a se stabiliza la o singură divinitate, omul religios arhaic a crezut şi a închinat ofrande unei pleiade de zei. Există autori precum antropologul Edward Burnett Tyler care consideră că omenirea a parcurs următorul sens pe drumul său religios: animism, politeism, monoteism. În completare, văzând realităţile actuale, îmi permit să completez aceste etape ale parcursului religios ale omului modern, cu două aparente sincope (teismul şi ateismul) datorate pe de o parte revoluţiei ştiinţelor, pe de altă parte dezinteresului faţă de revelarea divinului. Monoteismul a devenit o realitate ca urmare a evoluţiei gândirii umane, ca o necesitate de a atribui unui singur creator originea Universului, de a simplifica ritualurile de adorare şi de a se adresa în ruga sa unei singure divinităţi. Chiar şi aşa, monoteismul păstrează un dualism originar. Fără a fi considerat un termen contradictoriu sau mai grav, erezie, omul religios îl întruchipează pe Dumnezeu, aşa cum apare în Torah, „parte bărbătească şi parte femeiască”, întrucât Dumnezeu a zis: ”Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Gen 1, 26-27). A contrazice sau nega acest aspect înseamnă a nega textul de autoritate al Bibliei. Nimic rău în a-l imagina pe Dumnezeu în postură androgină căci, la o citire atentă a parabolei fiului risipitor din Evanghelia după Luca 15,11-32, ne este prezentat un tată dominat de sentimente materne. O reminiscenţă a gândirii omului antic cu privire la dualitatea umană - ca produs al creaţiei divine, la rândul ei, divinitatea fiind percepută ca androgină. Argumentul care dă valoare monoteismului fără a fi considerat erezie constă în Talmud, care interpretează astfel: textul biblic din Geneză nu spune „şi dumnezeii l-au creat pe om” ci Dumnezeu l-a creat pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră. Altfel spus, ceea ce creştinismul numeşte Trinitate - un Dumnezeu cu 3 ipostasuri - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iudaismul numeşte Dumnezeu cu două chipuri. Eliade, descoperă şi el un Adam androgin, aspect important pentru prezentarea de faţă ce se raportează la mitul facerii lumii, implicit la mitul creării omului androgin. Androginia, spunea Eliade în Mituri, vise şi mistere, reprezintă totalitatea, acea coincidentia oppositorum întâlnită pretudindeni. Lumea este concepută pe un tipar androgin, antitetic: cer-pământ, zi-noapte, lumină-întuneric, apă-uscat. Nici nu ar fi putut fi concepută altfel, de vreme ce divinitatea poseda aceste atribute într-un tot unitar.
De aici decurge necesitatea studiului originii Universului din perspectiva omului monoteist în opera lui Eliade. Având în vedere că religia mozaică este temelia constituirii celorlalte două religii monoteiste, respectiv creştinismul şi islamul, consider că punctul de plecare al facerii lumii din perspectiva credinţelor monoteiste rezidă în Vechiul Testament.
Înainte de toate, interesantă este definiţia pe care Eliade o dă mitului, distincţia, nuanţarea, nobleţea termenului mit faţă de definiţia clasică pe care o regăsim în dicţionarul explicativ. Astfel, în opera Sacrul şi profanul, Eliade defineşte mitul ca fiind relatarea unui eveniment sacru petrecut ab initio. Participanţii acestui eveniment sunt zeii sau eroii civilizatori iar dezvăluirea acestor evenimente muritorului de rând devine adevăr absolut, deoarece mai întâi a existat mitul (prin participaţia fiinţelor divine creatoare a evenimentului sacru) şi apoi aducerea la cunoştinţă a omului religios, acesta din urmă fiind şi el, la rândul lui, creaţia fiinţei divine. „Mitul povesteşte o istorie sacră” - spune Eliade în lucrarea Aspecte ale mitului, la aproximativ 18 ani distanţa faţă de prima definiţie expusă în opera Sacrul şi profanul. Încrezător în maturitatea conceptelor sale, Eliade rămâne fidel acestora şi le reia ori de câte ori este nevoie pentru a întări crezul său. Şi nu mă refer aici numai la crezul său ştiinţific, demostrat prin cercetarea istoriei religiilor ci şi la credinţa sa personală în existenţa Divinităţii, căci Eliade trăia şi arăta diferite chipuri ale spiritualităţii sale prin intermediul obiceiurilor şi credinţelor religioase pe care le cerceta.
Faptul că omul religios eliadian atribuie facerea lumii in illo tempore este în contradicţie cu concepţia omului nereligios (nu neapărat profan, ci îl voi determina ca fiind sceptic), care atribuie cosmogonia pe criterii ştiinţifice (pe baza studiilor şi cercetărilor biologice, astronomice, geologice) într-o anume eră geologică şi/sau istorică, acum milioane de ani. Cu toate acestea, chiar şi un om de ştiinţă precum distinsul profesor Victor Frederick Weisskopf - doctor în fizică, postula, după ani de cercetări, că „nicio teorie cu privire la evoluţia cosmosului nu este pe deplin satisfăcătoare. Ne punem întrebarea firească dacă nu cumva autorul biblic, neavând instrumentele necesare pentru a defini durata zilei, limitat fiind de condiţia gândirii arhaice, a evitat să menţioneze că cele 6 zile ale facerii reprezintă, poate, ere geologice?
Intrând sumar în domeniul hermeneuticii biblice, din punct de vedere al stilului literar constatăm că Torah are autori multipli, cărţile fiind împărţite pe acest criteriu în sursa J - Jahvistă, E - Elohistă, D - Deutoronomistă şi sursa Sacerdotală identificată cu litera P - Preoţi iar redactorul final (R) a modelat Torah în forma cunoscută nouă astăzi, consider că Vechiul Testament se bucură de autoritate indiferent de credinţa cititorului cu privire la paternitatea divină sau umană a textului. Cunoaştem că Torah a fost revelată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai iar acest aspect îl aflăm din cartea a doua - Exodul. Prin urmare, Geneza este scrisă ulterior Exodului, comportând aspectul unei poveşti mitologice privind facerea lumii. Prin urmare, aici ar putea fi veriga lipsă sau de legătură între creaţionişti şi evoluţionişti sau, din contră, diferenţa pe care Eliade o extrage, anume diferenţa de opinie şi de crez a omului, între sacru şi profan.
Interesat de componenta mitului văzută prin ochii etnologului, Eliade abordează mitul cosmogonic în folclorul românesc şi creştin european. Opera De la Zalmoxis la Genghis-Han surprinde unele aspecte ale mitului, diferite de textul biblic, înfăţişând o divinitate oarecum naivă şi neputincioasă, înfrăţită cu Satan în cele mai multe din variantele folclorice culese din Estonia, Letonia, Polonia. Variantele sud-estului european vin pe filieră iraniană şi îl prezintă pe Creator în ipostază duală, atât ca binefăcător cât şi ca întruchipare a răului. Aşa cum expune Eliade, ne duce cumva, cu gândul la androginia fiinţei divine. Însă, parcurgând conceptul lui N. Cartojan interpretat de Eliade în textul dat, ajungem la o altă variantă: antagonismul Dumnezeu - Satanail, unde cel din urmă apare ca fiu al lui Dumnezeu. Împreună crează lumea, împreună crează omul. Fiecare îşi aduce aportul în mod corespunzător: Dumnezeu îl însufleţeşte pe om cu atribute pozitive - „sufletul...imaterial, nemuritor şi desăvârşit”, Satanail îi dăruieşte omului trupul „pieritor şi imperfect şi târăşte sufletul spre viţiu şi păcat”.
În religiile monoteiste, comemorarea facerii lumii se regăseşte în ziua de Anul Nou, ca reproducere a acestui eveniment de către omul religios, o imitatio dei a lucrării Fiinţei divine. Dacă Anul Nou - Rosh Hashanah la evrei a fost împrumutat de creştini pe segmentul anului bisericesc (nu şi anul civil/ calendaristic), respectiv luna tişri ce corespunde în calendarul european cu luna septembrie, musulmanii au stabilit ca evenimentul cu cea mai mare însemnătate pentru Islam - călătoria Profetului de la Mecca la Medina - efectuată în anul 622 luna muharrem (interzis), să fie celebrată ca un nou început, astfel, Anul Nou (Hijri) musulman are loc în prima zi a lunii muharrem.
Conform concepţiei eliadiene, credincioşii monoteişti consideră că facerea lumii a fost realizată in illo tempore. Vechiul Testament, cartea sfântă a poporului lui Israel începe cu Geneza. Creştinii, preiau acest concept în Noul Testament, nu îl răstălmăcesc, nu îi atribuie alte simboluri, îl includ în predicile eclesiale având certitudinea că aşa s-a întâmplat, reprezintă mitul apariţiei Universului prin voinţa divină, de necontestat. Evanghelia după Ioan începe cu o constatare, o întărire a scrierii din Geneză, anume: “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu” (In 1,1).
Pe de altă parte, credincioşii musulmani găsesc în cartea lor sfântă menţiuni disparate despre facerea lumii. A se vedea, cu titlu de exemplu, Sura 40 versetele 57, 67 şi 68. Îndreptăţit a fost Eliade când a explicat modul în care a fost creată lumea - organizarea Haosului amorf prin puterea cuvântului: „Dumnezeu a zis: ‹‹Să fie lumină!›› Şi a fost lumină”. Faţă de alte credinţe şi mituri privind facerea lumii, Creatorul lumii în religiile monoteiste înfăptuieşte Creaţia în mod paşnic, fără luptă, nu exită adversar care să i se opună, căci Dumnezeul monoteiştilor este atotputernic, bun, blând, înţelept, astfel că opera cosmogonică este şi ea bună, săvârşită în deplină organizare paşnică şi încununată cu crearea omului, urmată de odihnă. Binecuvântarea acestei lucrări divine este firescul final al perioadei sacre de concepere a lumii. Omul religios reia acest timp sacru de muncă şi odihnă întocmai de la originea Creatorului.
Cum ziua de odihnă a fost percepută şi ca zi de rugăciune, de sărbătorire a numelui Domnului, cele trei religii monoteiste au stabilit prin canoane specifice, zile diferite pentru desfăşurarea unor activităţi religioase. Astfel, poporul lui Israel păstrează sâmbăta (Shabbat/Sabat Exodul 35:2, Leviticul 23:3 etc), creştinii - cu anumite particularităţi - au adoptat duminica (deşi Noul Testament nu arată ziua de duminică/odihnă/rugăciune, aceasta a fost stabilită prin canoane bisericeşti ulterior primelor secole ale erei noastre, mai cu seamă din decizia Împăratului Constantin cel Mare, care a schimbat ziua de odihnă şi rugăciune din sabat - sâmbăta la evrei, cu duminica, transpunând astfel o sărbătoare păgână - cult al soarelui pe sărbătoarea creştină dies domini, cu scopul de a se delimita de credinţa evreilor; musulmanii dedică vinerea rugăciunii (Sura 62 Vinerea). Iată cum din voinţa şi porunca divinităţii privind respectarea zilei de odihnă, interpretată şi modificată de oameni ulterior, se desprinde una din deosebirile esenţiale ale credincioşilor monoteişti. Aceste zile dedicate odihnei şi rugăciunii au fost preluate de-a lungul timpului ca adevăr absolut (a se vedea definiţia dată de Eliade mitului).
În discuţiile avute cu persoane aparţinând comunităţilor mozaice, musulmane, creştine, la întrebarea „De ce ziua x este considerată zi de odihnă şi rugăciune?”, răspunsul a fost, în esenţă, acelaşi: „Pentru că aşa scrie la Carte!”. Niciun credincios nu a contestat adevărul absolut scris după dictarea divină în cărţile sfinte. Mitul creării lumii a fost perpetuat şi adus în contemporaneitate atât prin dogmele religioase cât şi prin tradiţia orală, folclorul având marele avantaj de a îndulci asprimea textului scris, de a nuanţa rigiditatea dogmei astfel încât omul nereligios sau mai puţin religios (nepracticant, apostat) să aibă posibilitatea de a demarca zilele de muncă de ziua de odihnă într-un mod plăcut. Eliade nu pune pe seama conştiinţei nereligioase a omului profan nerespectarea zilei de rugăciune, ci face un paralelism de natură să inducă cititorului ideea că oricare ar fi semnificaţia zilei de recreere/odihnă pentru omul profan, prin activităţile sale, acestea tot în sacru îşi au originea.
Că facerea lumii este descrisă de Eliade ca un mit - adevăr absolut pentru omul religios este incontestabil. Pe de altă parte, elemente de folclor vin să completeze, să întărească istoricului religiilor credinţa că studiul său este complet şi reprezintă adevărul faptic. Îmi permit să adaug aici un mic fragment din Cuvânt Înainte la lucrarea „Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească” scrisă de Andrei Oişteanu, tocmai pentru ca cititorul să fie încunoştinţat că Eliade folosea concepte etnografice iar aceastea au fost cunoscute şi observate de specialişti în domeniu: „Este unul din motivele care-l făceau pe Mircea Eliade să afirme (doar aparent retoric) că, de multe ori, ‹‹credinţe şi obiceiuri încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare [....] revelează straturi de cultură mai arhaice decât cele prezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană››. Sau, într-o altă formulare, datorată tot lui Eliade: ‹‹Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa Centrală şi Sud-Orientală la începutul secolului XX, se păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia antică, înainte de Homer››”.
Mitul cosmogonic este sursa altor mituri, a celor de origine. Nu putem avea reprezentarea mitului creării animalelor, a plantelor sau a omului, spre exemplu, fără a trece mai întâi prin mitul cosmogonic. Aceste fiinţe vii nu apar din neant şi nu sunt guvernate de imponderabilitate, ele sunt ulterioare creării lumii şi amplasate în spaţiul creat deja. Prin urmare, logica lui Eliade secondează teoria autorului biblic, ceea ce devine clar că gândirea arhaică nu era defel inferioară celei de astăzi, numai termenii şi modalitatea de expunere sunt diferite. Mai mult, mitul cosmogoniei împreună cu miturile de origine stau la baza evoluţiei societăţii uname şi a creării istoriei. Astfel, în concepţia lui Eliade, dacă mitul este adevăr absolut şi dă naştere istoriei, atunci şi istoria este adevărată. Aşa fiind, credinciosul monoteist trăieşte în istorie - acea istorie adevărată şi sacră revelată prin Cuvântul divinităţii şi transpusă în Carte. Omul Cărţii (credinciosul) se identifică cu Omul din Carte (parte a mitului de origine a facerii omului), trăind sacralitatea originară.
Venind pe tărâm contemporan şi în acord cu evenimentul ce urmează a-l celebra, Anul Nou la creştini este prima zi din anul calendaristic. Pentru omul profan, termenul Revelion înseamnă petrecerea dintre ani însă provine din limba franceză -"veghe/trezire" - manifestat prin ospăţ, veselie, lumini şi zgomote, aidoma trecerii de la haos la ordine în actul creării lumii.
Aşadar, invitaţia la celebrarea facerii lumii în varianta contemporană, reprezintă moment de bucurie, lumină şi comuniune cu cei dragi, ceea ce nu e prea departe de scopul iniţial al Creatorului. „Să fie lumină!”, a zis Creatorul. „Să aveţi un an luminat!”, vă spune subsemnata.