cop 1 HutanuViața cu un singura braț, volum de debut semnat de Mihaela Huțanu, este o creație poetică prefațată de neobositul iscoditor al meandrelor de expresie, Daniel Luca. Domnia sa detectează cu sensibilitate expresia interiorității “ în foșnet de frunze căzătoare”, spiritualitatea autumnală în căutarea unei identități, durerea evocării unei iubiri pierdute. Toamnă afară, toamnă înăuntru, precum ne pune în gardăîncă din cupola titlului, Daniel Luca.
În postfață, Daniel Marian, după semnalul avertizor din titlu, Împărțirea ființei la doi, dar după șapte, glosează asupra textului poetic, în persoana lui Daniel Marian, cu un eseu sofisticat, și, pe alocurea, criptic. Pitagora s-ar bucura nespus să afle, în spațiul carpato-danubian, în persoana lui Daniel Marian, un vrednic discipol. Modelul matematic al NUMĂRULUI care guvernează lumea și universul necuprins, îi este familiar. Cu un amendament: Discipolii lui Pitagora jurau pe numărul 10, numărul perfect, cuprins în suma primelor patru numere. Daniel Marian se supune numărului 7, aici, misterul propunătorului de text eseistic.

Cu privire la textul poetic care i-a pricinuit călătoria inițiatică prin NUMERE, Daniel Marian conchide lapidar: “Starea de fapt este aceea în difuzia unicității”.
Ioan Romeo Roșiianu definește scriitura din volumul Viața cu un singur brațdrept unexercițiu liric grăitor : ” Versurile au forță, respirația în poeme este caldă.”
O triadă de comentatori care practică subtil un gest de curtoazie în fața feminității auctoriale. Curtoazie delicată, atent distilată. Stratul cel dintâi al textului poetic, stratul vizibil, al lamentației de sine, este evitat cu strășnicie de domnii comentatori.
O ființare a femeii părăsite de iubit, în detaliile inexpresive cotidiene, în amintirile confuze și disparate asupra a ceea ce a fost să părea să fie o frumoasă poveste de dragoste. Lacrimile nu contenesc să însoțească prezentul lipsit de sens, haotic, tulbure.
Este poate aici momentul să facem o incursiune lapidară asupra lacrimilor, lacrimile bărbaților, și nu orice fel de bărbați, ci bărbații eroi din poemele homerice. Plânsetele zgomotoase sunt menite să ajungă până la zeii tutelari. Eroii homerici plâng în calitatea lor umilă de copii ai zeilor, ei strigă după ajutor zeiesc. Lacrima, lacrimile, pot însoți un text poetic. Prejudecata noastră că lacrima poetului este un semn de distorsiune a unui simțământ înalt, nu duce nicăieri. Iar dacă este o doamnă sau o domnișoară, este jale mare în universul comentatorilor, taxăm fără cruțare orice urmă de sentimentalism. Numai că nu suntem cinstiți, toți plângem în viață, mai mult sau mai puțin vizibil. Stilistica lacrimii fiecăruia dintre noi, ține de conjunctura alcătuirii noastre. Revenind la înșiruirea de poeme din volumul Viața cu un singur braț, cheia primordială a impactului de lectură, stă la vedere, în însuși textul poetic. Citez:
Scriu neputința pe cuibul
Păsării făr-o aripă.
Suntem chemați să ne transpunem emoțional în trăirea păsării cu zborul frânt. Pasărea desprinsă brusc și fără avertizare, din cuib, își zdrobește o aripă. Nici nu moare, nici nu trăiește printre semenii ei, rămâne singură, ghemuită în grija supraviețuirii de pe azi pe mâine. Transgresând simbolic, înțelegem ce se poate petrece în viața unei ființe umane, rămasă fără cuibarul semenului cu care se însoțește. În speța noastră, o femeie părăsită gradual. Totul începe cu privirea rece, privirea cea absentă a bărbatului cu mintea și sufletul în altă parte. Tăcerile lui ca formă otrăvită de dispreț. De aici, înstrăinarea, cotropitoarea înstrăinare. Și în rest, vă rog să vă imaginați viața unui om doborât din înaltul și frumusețea visărilor lui, la condiția unei viețuitoare oprite din împlinirea firească a destinului, și silită să-și trăiască viața în amurgul tomnatec pluvial. Plânsul cerului într-o cadență ireversibilă. Damnarea la rutina fără noimă, a unor tabieturi domestice. E singura certitudinea care a mai rămas. Memoria, și aceea ciobită, franjurată cu iluzii și amăgiri de sine. Luciditatea inutilității restului de viață, cu un singur braț. Normalitatea însingurării absolute, însingurarea de sine. Femeia umilită, nedumerită, surprinsă, ciudoasă, obsedată de pierderea imaginii de sine în alteritatea omului pe care l-a iubit.
Și îngerii și păsările și oamenii pot să aibă aripa frântă.
Unde nu e zbor, e doar tânguirea în amintirea zilelor ce-au fost sau ce puteau să fie.
În loc de final convențional. Apreciez la Mihaela Huțanu gravitatea rostirii poetice, temeritatea cu care s-a smuls, încă de la debut, din seducția erotomaniei cu feminismul lasciv al bacantelor agresive și devoratoare.