predescuMotto:
Timpul nu e decât pârâul în care pescuiesc.
Henry David Thoreau

De mult mă gândesc la o evocare a cenaclului literar al medicilor V. Voiculescu (fost A. P. Cehov) de pe bulevardul Carol I, fost Republicii, adică din locul unde se află acum Teatrul Foarte Mic.
Cred că acest loc de întâlnire a unei bune părţi dintre membrii Uniunii Scriitorilor de atunci, (care ajungeau, uneori, să fie mai numeroşi, la şedinţele de cenaclu, decât medicii membri en titre), într-o foarte scurtă perioadă de relaxare ideologic-poliţienească, în prezenţa unor scriitori foşti deţinuţi politici – despre care habar n-aveam, pe atunci, că erau aşa ceva, a constituit un fenomen unic în epocă.
Am frecventat cenaclul acesta prin perioada 1969-1975. Şef al său era, pe atunci, doctorul Toma Beuran, radiolog – şi poet, în restul timpului.
Cel care m-a dus acolo a fost doctorul Romulus Dinu, neurolog, autor de proză SF şi co-inventator al Rodilemid-ului, un imunomodulator foarte apreciat, din câte-am auzit.


Pe lângă faptul că medicii sunt oameni culţi, dăruiţi cu acea empatie fără de care meseria lor n-ar putea, pur şi simplu, să existe şi deci, înclinaţi în mod firesc înspre descifrarea misterului sufletelor omeneşti, că mulţi dintre reprezentanţii acestei bresle au fost scriitori (unii chiar foarte mari), prezenţa constantă la cenaclul Cehov/Voiculescu a celorlalţi scriitori, ne-medici, se mai explică şi printr-un amănunt ceva mai prozaic, să nu zic trivial: doctorul Beuran mai era, printre altele, şi şeful Comisiei municipale de Expertiză a Capacităţii de Muncă. Adică, primul care aviza acordarea pensiilor, de bătrâneţe sau medicale.
Asta se întâmpla în anii când, coincidenţă sau nu, îi las pe alţii să lămurească, Nicolae Ceauşescu încă mai conta pe sprijinul ‘telectualilor, iar Zaharia Stancu încă mai era preşedintele Uniunii Scriitorilor.
Istoria orală, în orice caz, a reţinut că acordarea de pensii unor oameni care n-au avut niciodată carte de muncă, pe considerentul exclusiv că erau membri ai Uniunii Scriitorilor, a fost iniţiativa lui Zaharia Stancu, care se zice c-ar fi avut, pe atunci, un oarecare ascendent asupra lui Ceauşescu. În rest, gura lumii se cam ferea să spună că majoritatea acestor membri US erau foşti deţinuţi politici, care abia de fuseseră eliberaţi, în ’64, din puşcării.
Că Tudor George, în condiţiile astea, fusese dăruit (sau despăgubit… cine-ar putea să se pronunţe?…) cu o pensie de 2500 de lei, iar Ion Negoiţescu, cu una de 4000 de lei – astea sunt detalii pe care le-am aflat chiar de la ei.
Reamintesc că o leafă de inginer era pe la 3000 de lei – iar inginerii, pe atunci, erau printre salariaţii cel mai bine plătiţi… aproape ca miliţienii…
Nimeni nu vorbea, însă, despre puşcării şi Canal (în primul rând, cei în cauză erau de-o muţenie absolută cu privire la subiectul în chestie) – şi abia după ani şi ani am reuşit să înţeleg pe deplin ce era cu Romulus Dianu, de pildă, sau cu Ion Negoiţescu, pe care i-am cunoscut acolo.
Acolo (şi la celebrele Singapore din Rosetti şi Podgoria de pe Magheru) am mai avut ocazia să-i cunosc pe Tudor George, celebrul Ahoe, pe Cezar Ivănescu, Florin Pucă, Virgil Mazilescu, Dinu Flămând, Romulus Vulpescu, Otto Stark, Pan Izverna, Victor Săhleanu, Violeta Zamfirescu, Banu Rădulescu, Adrian Rogoz, Viorica Huber, Mircea Ciobanu, Constantin Abăluţă… şi câţi alţii, de care nu-mi mai amintesc…
Nu-mi mai amintesc, de pildă, numele întreg al unui domn Porumbescu, care, prin 1971 sau 1972, mi-a dat să citesc primele cincizeci de pagini, dactilo, din Planeta domnului Sammler de Saul Bellow, pe care începuse să-l traducă. (Fragment ce se pare că ar fi fost publicat, ulterior, în revista Secolul XX, după cum îmi atrage atenţia un vechi prieten – la rândul lui, frecventator, pe atunci, al cenaclului medicilor.)
Efectul a fost pur şi simplu zdrobitor, mucosul care eram nu îndrăznise până atunci să-şi imagineze că se poate scrie aşa, că monologul interior, că peisajul interior fără pic de “iepică”, cum o alinta Paul Georgescu, pot fi mai palpitante decât un roman de Simenon…
Paranteză: la fel de devastator a fost, în 2008, şi efectul traducerii publicate la Polirom, pe care-am dat buzna s-o cumpăr, cu gândul la fericirea ce-avea să mă aştepte când voi fi citit, în fine, întregul roman. Încă de la primele pagini (6-10), am dat de formulări ca astea: “băgă în priză ochiul electric” (adică reşoul); sau “cauciucurile grase luară curba” (asta voia să însemne “cauciucurile groase”?); sau “privilegiile şi libertăţile barbarismului sub protecţia ordinii civilizate” (acolo unde voise să spună “sălbăticiei” sau primitivismului”); sau “acceptarea descinderii sociale” (în loc de “declasării” sociale); sau “cârlionţii făceau crize” (pentru a spune că filamentul reşoului electric s-a încins şi apa clocoteşte !)… Probabil că cei doi aşazişi traducători nu sunt vorbitori nativi de română – şi încă şi mai probabil, onorariul lor a fost unul mizerabil… spre inexistent… ca pentru studenţi din Republica Moldova… cu pretenţii modeste… dar ce vină am eu, care-am dat fro patruzeci de lei noi pe şmecheria asta analfabetă ?…
Dar, în fine, să nu ne iuţim… şi mai ales, degeaba…
De fapt, tot ce voiam să spun era că susnumiţii nu se numără printre cei care au “rezistat prin cultură”. Ei doar au creat-o…
*
13 decembrie 2016, imediat după alegeri:
Vă mai aduceţi aminte când anume a ieşit lumea în stradă la Timişoara, când a izbucnit Revoluţia Română, în ‘89? La foarte scurt timp după ce Ceauşescu a anunţat că datoria externă a fost plătită în întregime, dar restricţiile impuse populaţiei nu vor înceta, iar foametea va continua pe termen nedefinit.
Exact asta s-a întâmplat şi acum, dar într-o formă ceva mai blândă, pentru că acum există, cât de cât, proces electoral, nu ca pe vremea lui Ceaşcă. Oamenii au scuipat între ochi cinstitul Partid Naţional Liberal şi i-au votat pe hoţii ăilalţi, deşi nu se omoară după ei, iar la următoarele alegeri, sau mai devreme, au să-i huiduie şi pe ei (ca şi cum lor, ăstora, le-ar păsa de huiduieli…)
Şi ştiţi de ce-au votat oamenii PSD-ul?
Fiindcă, în ultimul an de zile, România a avut cea mai mare creştere economică din Europa, dar nivelul de trai, în loc să se îmbunătăţească, s-a înrăutăţit. Salariile şi pensiile vor creşte las‘ că vă spunem noi când, dar cheltuielile omului cu gazele, curentul, întreţinerea şi toate celelalte au şi sărit – şi nu oricum, ci zdravăn. Usturător.
Iar serviciile s-au dus… de suflet. Cele medicale sunt tot mai competente – şi gratuite (vezi cazul Burnei, recent). Şi complete, mai ales: nici n-ai apucat bine să ieşi din spital şi te şi aşteaptă firma de pompe funebre pe hol.
Iar învăţământul, ce să mai discutăm: profesorii universitari se plâng că studenţii lor din anul întâi ştiu exact atâta carte cât repetenţii din clasa a şaptea primară, de prin cartierele cu populaţie majoritar asistată social, sau din satele fără curent electric – că mai sunt, n-aveţi nici o grijă.
Pauza s-a terminat, măi darling. Capu‘ la fund – şi mai vorbim peste patru ani.
*
Pe la sfârşitul anilor 60 şi începutul deceniului următor, „făceam blatul” la teatru. Intram pe daiboj, adică, la spectacole. Pe atunci, exista bunul obicei de a lăsa nevândut primul rând, cel de la rampă, unde-ţi trebuia umbrelă ca să nu te scuipe-n cap protagonistul, când se răţoia la lume: Ppppatrie! Ppppartid! Pppopor!
Acela era, cică, „pentru studenţi”. Şi eram vreo câţiva care profitam din plin de asta.
Mă aflu, deci, în acest prim rând al sălii, la După cădere de Arthur Miller, o piesă (prea) biografică despre Marilyn Monroe. În spectacolul nostru, interpreta rolului principal poartă o copie exactă, mi se pare, a rochiei albe, decoltate, din celebra fotografie.
POZĂ MARILYN
La un moment dat, ea are un lung monolog. Aflată la rampă, chiar în dreptul meu, în întunericul deplin al sălii şi scenei, cu doar un spot orbitor aţintit asupra ei, temperamentala actriţă se zbuciumă într-o dezlănţuire dramatică de înaltă tensiune. Acelaşi lucru se poate spune şi despre tensiunea publicului; într-un moment de tăcere, mi se pare că o şi aud, sau simt – ca şi cum m-aş afla dedesubtul unei reţele de 27.000 V. Urmărim fascinaţi monologul – dar mai abitir, felul cum partea de sus a rochiei începe să-i alunece de pe umăr, abia mai acoperindu-i unul dintre sâni (frumoşi, dacă mă-ntrebaţi pe mine).
În momentul acela, actriţa clachează. Simţind ce se întâmplă, rămâne, pur şi simplu, paralizată, efectiv incapabilă de a-şi îndrepta, cu un simplu gest, rochia. Iar regizorul de culise şi electricianul de la lumini ori sunt neatenţi, ori aşteaptă şi ei deznodământul previzibil, în rând cu publicul plătitor de bilet.
Tăcerea sălii este asurzitoare, ca să zic aşa. Şi în tăcerea aia, o aud pe baba din spatele meu, probabil cam surdă, spunându-i moşului de alături (idem) „să vezi că acu‘ îi iese ţâţa afară!”
Asta s-a auzit perfect în toată sala. A urmat hohotul bubuitor de râs al celor de faţă şi în sfârşit, biata femeie şi-a îndreptat rochia şi a ieşit în fugă din scenă.
Cât despre dramatismul dramei lui Arthur Miller…
*
Naţional-comunismul lui Ceauşescu şi Pleşiţă a fost, zic eu, o combinaţie stupefiantă de mafie, legionarism şi Idei Ciuce. Atâta originalitate bănuiesc că i-a lăsat cu gura căscată şi pe ruşi. Iar dacă, aşa cum zic unii, anumite cărţi cu sau despre Pleşiţă se vând acum ca pâinea caldă, asta nu înseamnă decât un singur lucru: că lumea îl apreciază. Are Lenin vreo legătură cu chestia asta? Mai curând, scriitorul Nicolae Breban… cică el avea lungi conversaţii cu gheneralul… ce dracu’ să-i faci, gura lumii slobodă…
Iar faptul că lumea se dă în vânt după generalul acela şi alţii ca el – e altă discuţie… lumea e profascistă sau, în general, tâmpită? that is the question, după cum bine zicea frizerul meu, săptămâna trecută.
*
Dumnezeule, n-am să-l uit cât voi trăi pe unul dintre profesorii mei...
Ne vorbea, de pildă, despre Beethoven. Îşi aranja hârtiile, tuşea, îşi înţepenea privirea "pe infinit" şi într-un târziu, articula: Beethoven este, desigur, figura cea mai...
Atât. Şi apoi, mai tăcea cam un minut. Relua: Importanţa lui Beethoven este aceea de a... Acelaşi joc. Şi iarăşi: Beethoven rămâne pentru noi un exemplu mereu viu de...
Timp de două semestre, i-am audiat cursul cu pasiune. Nu, n-o spun în zeflemea. Eram fascinat de această apariţie gen mijnheer Pepperkorn (până atunci, crezusem că, imaginându-l pe acesta, Thomas Mann fusese doar un soi de Hogarth sau Daumier la cub, dar, cu ocazia asta, mi-am dat seama că mă înşelam, că tipul există ca atare în natură). Şi cred că, până la sfârşitul anului, ajunsesem să înţeleg despre ce vorbea atunci când nu ne spunea nimic. Am părăsit facultatea, purtându-i, precizez, tocmai din acest motiv, un respect de nimic diminuat după aceea, un soi ciudat de admiraţie masochistă, cum nu mi se prea întâmplă. Cred că e omul cel mai expresiv pe care l-am întâlnit vreodată.
...Cât despre Beethoven...
*
26.04.2000
Ce se vede la televiziunea germană RTL (de stat), în seara declanşării atacului NATO în Serbia? Un film de amator, făcut de un ofiţer german, hitlerist, în 1941, la Belgrad.
Se poate vedea, filmată de aproape, spânzurarea publică a unor sîrbi de către soldaţii nemţi. Din câte ştiu eu, este pentru prima oară când o televiziune germană îndrăzneşte să prezinte aşa ceva. Dacă ar fi avut curajul de a difuza acest "document cinematografic" acum un an, probabil că Germania ar fi fost exclusă din ONU. Acum, însă, este posibil. De-aia zic: să ne ferească Dumnezeu de porcăriile pe care mizeria asta de conflict e capabilă să le scoată la suprafaţă.
*
2001
Mache şi Lache la o masă de berărie: eu şi prietenul meu, absolvent de latină şi română, actualmente ziarist la un cotidian. Care, în treacăt fie spus, vorbeşte mult mai bine decât scrie. Sigur, există scuze şi explicaţii: de scris scrie, sub stress, despre indivizii antipatici cărora trebuie să le ia interviuri în pagina de politică internă, iar de vorbit vorbeşte cu un fost coleg de redacţie (subsemnatul) – şi anume, în împrejurarea suspomenită etc.
Mai nou, avem o tipă, zice Mache, cu totul remarcabilă. Din pâdevî zootehnic, vreau să spun. Nouăşpe ani, doi craci – da´ ce craci! două balcoane – da´ ce balcoane! un botic à la Mariah Carey şâamâdî. E, cică, dactilografă. Şi nu face nimic, fiindcă nu e nimic de dactilografiat pe acolo, toţi ne scriem materialele direct în calculator şi ni le corectăm singuri, după aceea. Da´ dă bine pe fundal, trebuie să recunosc. Şi parcă te remontează niţel, după ce-ai năduşit la un articol de căcat despre creşterea PIB-ului cu doi la sută luna trecută, să-i arunci o privire şi ea să-ţi surâdă ca şi cum ar vrea ceva de la tine. Da´ tocmai asta-i nenorocirea, că nu vrea. Vrea numai de la şefii de secţie. De la şef de secţie în sus, vreau să zic. Pân´acu´, a lichidat cam jumătate din conducere. Şi azi noapte, pe la ora unu, când să terminăm ediţia, intră unul din ăştia – care, de altfel, n-avea nici o treabă cu noi, la ora aia – şi mă întreabă "unde-i Cleo?" Cleo fiind tocmai exponatul cu pricina. Îi răspund că nu ştiu, iar el pleacă. Apoi se întoarce Cleo – de la toaletă, sau unde-o fi fost – iar eu o întreb "tu în ce parte o iei?" Asta, ca să ştiu ce trasee să le fac celor doi şoferi care au venit să ne adune şi să ne ducă acasă, pe fiecare în cartierul lui, noi grupându-ne în maşinile ziarului după vecinătăţi. Iar Cleo-mi răspunde "mă crezi că nu ştiu?" Înţelegi, nu-l mai vizitase niciodată pe individ şi vas´zică, nu ştia unde locuieşte. Tu mă crezi că de atunci râd întruna şi nu mă mai pot opri?
Mache, îi răspund eu, purtăm noi nume din Caragiale, da´ replica fetei ăleia e din Ion Băieşu. Asta se cheamă "l´air du temps", dacă nu ştii.
Ăsta-i necazul cu noi: că suntem culţi. Şi absolut incorecţi din pâdevî politically.
*
1988, pe când eram profesor suplinitor:
Mă aflu, într-o şcoală de prin Bucureştii Noi, cu ocazia unui "schimb de experienţă" pedagogică. La un moment dat, discuţia se cam încinge, iar profesoara de română, care e şi preşedinta unităţii de Pionieri şi Şoimi ai Patriei, o înjură de mamă pe cea de fizică. Îşi vine repede în fire, se face stacojie la faţă şi ni se adresează nouă, celorlalţi:
- Vă rog să mă scuzaţi, aşa sînt eu, mai revoluţionară!
*
Prin anii '70. revista Femeia a publicat o anchetă despre bărbaţii iresponsabili care fac copii, îşi văd de drum, uitând de existenţa lor şi evită cu mare grijă plata pensiei alimentare. Revista, carevasăzică, a grupat câteva declaraţii şi interviuri, pe această temă, ale unor tovarăşe responsabile: secretoare de Partid, şefe de Sindicat etc. Iată ce declara, textual, una dintre ele: "Condamn cu hotărâre atitudinea acestor bărbaţi, care, în momentul concepţiei, întorc spatele".
Mult timp după aceea, eu şi colegii mei comentăm spusele tovarăşei, încercând să ne imaginăm cum o fi treaba cu întorsul spatelui. Până la urmă, recunoaştem umiliţi că toată competenţa noastră gimnastic-sexuală nu valorează doi bani, atâta timp cât n-am reuşit niciodată să procedăm aşa cum zice tovarăşa. Şi nici nu ne dă, măcar, prin minte cum am putea-o face, chiar presupunând că am deveni contorsionişti.
*
1989
Că sunt neamuri proaste este cel mai neînsemnat dintre reproşurile care se pot aduce şefilor şi paznicilor noştri securişti, activişti etc.
Şi totuşi, el explică aproape totul cu privire la existenţa noastră multilateral dezvoltată – supravegherea tuturora de către toţi (de cele mai multe ori, voluntară), spionita paranoică, turnătoria... Vigilenţa lor are o explicaţie foarte simplă, absolut naturală: au deprins-o chiar de la mamele lor, nişte ţaţe care, în satele şi târguşoarele lor de baştină, nu puteau trăi până nu aflau, în fiecare dimineaţă, ce-au mai mâncat, ce-au băut, ce-au regulat şi ce-au ascultat la radio vecinii lor. Leliţelor, faptul că tu obişnuieşti să faci ceea ce ele n-au făcut niciodată, adică să mai citeşti câte o carte, li se pare din cale afară de suspect, ba chiar oleacă diabolic. Iar când "demascarea" comportărilor acestea suspecte devine o îndatorire patriotică şi oficială, ţaţele dau în modul cel mai firesc dovadă de patriotism crâncen. De patriotismul lor.
Ca atare, cine se miră că la noi s-a putut instaura în doi timpi şi trei mişcări un stat poliţist este un simplu dobitoc. Sau, eventual, un analist politic din Vest, care nu ştie că, de exemplu, la Dachau, primii care au crăpat au fost profesorii de matematică şi traducătorii lui Aristotel, neadaptaţii neadaptaţilor. Dintre ceilalţi deţinuţi, au rezistat, ba au şi prosperat, tâlharii şi asasinii. Lagărul era chiar o chestie pe gustul lor şi unii dintre ei i-au dus dorul după aceea.
*
Trebuie să ne repetăm într-una că suntem oameni nu fiindcă acest lucru ar fi pe de-a-ntregul adevărat, ci pentru că, altfel, ne-am reîntoarce prea curând în animalitatea noastră natală.
*
Putem conta uneori şi pe partea generoasă, dezinteresată din om. O vanitate exagerată (la fel de bine ca şi sechelele unei meningite din copilărie) poate determina câteodată o comportare altruistă.
*
Niciodată nu s-au întemeiat convingerile pe raţionament; raţiunea este dubitativă, după cum bine se ştie. Jumătăţile de gânduri, sferturile de idei, iluminarea epileptică (ori oligofrenă?), lozincile sonore, lipsite de orice sens, însă repetate în permanenţă, toate astea fac să rezulte convingerile solide, capabile să înfrunte veacurile cu prostia lor de bronz.