Motto: „ - Mamă, pot să le spun acolo (la Viena) că sunt român?,
întreabă deodată Jurjac (George Enescu - n.n. I.G.).
- Sigur, de ce să nu le spui?
- Mă gândeam…să nu creadă…că mă laud”. (George Enescu)

Trăim clipe simbolice, de primenire a timpului istoric. Dacă la 1918, cei care au înfăptuit Marea Unire erau convinși că sosise „plinirea vremii”, iar idealul de a fi români devenise plauzibil, noi cei de astăzi, după 100 de ani, suntem fericiți a fi generația căreia îi este dat să omagieze acel moment, să-i admire istoric pe cei care au luat decizia sacră de a ne strânge la sânul ocrotitor al nației.

Paradoxal sau nu, încă din acele zile care musteau de istorie și în care viitorul se alcătuia și se reconfigura după un alt azimut, alături de noi românii au venit și alte nații, așezate de muza Clio în proximitate sau chiar printre noi. Într-adevăr, la 1918 rutenii din Maramureș au ales să ni se alăture, preferând un destin comun cu noi, respectiv alături de București și de Casa Regală Română, părăsindu-l pe cel de până atunci.

În acest sens, pentru că a existat și încă mai există o dialectică a raporturilor dintre istoria mică, locală și istoria mare, națională aș aminti doar faptul că la adunarea populară din 17 noiembrie 1918, din comuna Petrova, la care au participat peste 800 de localnici, alături de români au fost prezenți și etnici ruteni din satele aparținătoare atunci, Bistra și Crasna. Cu această ocazie, au fost aleși delegații pentru adunarea de la Sighet, din 22 noiembrie 1918, cântându-se cântece patriotice, alegându-se garda națională din localitate,  jurându-se pe tricolorul românesc și intonându-se „Deșteaptă-te române!”, numit, printr-o inspirație genială de către preotul greco-catolic local, Darie Vlad, „imnul nostru național”.  De remarcat este faptul că atât etnicii evrei din localitate cât și cei maghiari nu s-au implicat, nici măcar ca spectatori, rămânând într-o expectativă, mai degrabă circumspectă.  

Așa se face că dincolo de zbaterile proprii pentru naționalitate, la 21 ianuarie 1919 Dr. Mihail Brascsajko - președintele Comitetului Național Central al Rutenilor din Ungaria, după o întrunire a acestui organism, petrecută la Hust, expedia, către comandantul Regimentului 14 Roman, locotenent colonel Teodor Gheorghiu, un „salut frățesc poporului român vecin”: „Adunarea Națională a rutenilor din Ungaria, întrunită la 21 ianuarie 1919, în Hust, trimite salutul frățesc poporului român vecin care în cea mai mare parte numai acum s-a eliberat de sub stăpânirea străină și s-a unit [indescifrabil] cu afini de rasă”.1

În aceeași zi, președintele Sfatului Național Rusin din Sighet se declara la dispoziția „trupelor ocupătoare”, față de același comandant: „Ilustrităței Sale Domnului Teodor Gheorghiu, colonel în loc.

Sfatului Național Rusin din Sighetul Marmației ia la cunoștință, că trupele de sub conducerea Ilustrităței Voastre la ordin mai înalt au ocupat orașul Sighetul Marmației. Cu ocaziunea aceasta declară Sfatul Național, în interesul ordinei publice și a păcii de obște precum și în interesul a curgerei normale a administrației la dispoziția trupelor ocupătoare, în afară între lucrarea și interesarea acestor scopuri în comun…”.2

 Totodată, la 1 martie 1919, Mihai Bodnariuc din Rona de Sus, localitate cu etnici, de asemenea slavi, în fruntea unei delegații, depunea la Sighet, în „mânele lui Dr.Vasile Kindriș, Protocolul de constituire a Sfatului Național Român din Rona de Sus”. În ziarul „Sfatul”, organ al Consiliului Național Român Comitatens din Maramureș, sub titlul „Sfat național român în Rona de Sus”, se publica următoarea știre, vădit îmbucurătoare: „În zilele trecute ne-a făcut o plăcută surpriză rusinii din Rona-de-sus. S-a prezentat înaintea președintelui Dr. Kindriș o delegație în frunte cu Mihai Bodnariuc, predându-i protocolul de constituire a Sfatului național român. Am trăit totdeauna în pace, frăție și bună înțelegere cu românii - a zis conducătorul delegației, cu ei dorim a viețui și în viitor.

Noi cari le-am fost frați de suferință, le asigurăm din partea noastră toate drepturile câștigate pe urma eliberării din robia ungurească”.3

După o istorie îndelungată, petrecută împreună, aici, în Maramureș, românii și rutenii, după momentul Alba-Iulia (1 Decembrie 1918), unde s-a scandat „Trăiască România Mare, de la Nistru până la Tisa!” și după Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920) s-au găsit, așadar în situația de a fi divizați, fiecare ca etnie, deși Alba-Iulia rezonează ca fiind locul generic al unirii tuturor românilor. În anul 1919 situația de facto, în teren, era una care se derula în limitele firescului, adică totul gravita înspre Sighet, iar ținutul era administrat în integralitatea sa istorică, crezându-se că nu va fi frântă voința românilor și chiar și cea a rutenilor, de a rămâne în granițele medievale ale Maramureșului. Această perspectivă a fost confirmată la data de 16 iunie 1919,  prin ordinul emis de către primul prefect român, Dr. Vasile Chiroiu, care s-a adresat întregului județ, până la Hust:

„Prefectul județului Maramureșului

Nr. 363-1919

Ordin circular

Despre restrângerea plutăritului…

Plutitul lemnelor se admite numai în interiorul județului Maramureș, ultima stațiune Hust și numai pe lângă următoarele condițiuni: …

Sighet, la 16 iunie 1919

Prefect:

Dr. Vasile Chiroiu”.4

În acest climat atât de energizat etnic, cu siguranță că au contat foarte mult atitudinea și măsurile luate de etnia maghiară, respectiv liderii ei locali, care nu puteau să accepte noul statut care li se prefigura. În atare situație, autoritățile și-au reconfigurat schema administrativă întărindu-și-o, încercând să facă ceea ce știau ele mai bine, adică să măsluiască statistici despre compoziția etnică a comitatului, așa cum rezultă și dintr-o notă lapidară de presă, apărută în aceeași publicație, „Sfatul”: „Marți, (30 l.c.), sub întunerecul de seară reprezentații celor 5 orașe așa numite de coroană - Sighet, Câmpulung, Teceu, Vișc și Hust s-au ales un comitet, care să lucreze pentru integritate. D-l Mokcsai a făcut un memoriu istoric și statistic. E făcut după recepta veche, plin de neadevăruri, de gust. Dăm pe cel mai grosolan: în Satul Slatina nu-i nici un picior de Român, căci 41, 68% sunt ruteni. Halal de așa început! Cu minciuna nu poți și cina”.5

Dovezile de bună înțelegere între cele două etnii au fost nenumărate de-a lungul întregii perioade interbelice; de mai multe ori etnicii ucraineni din dreapta Tisei, separat sau împreună cu românii rămași dincolo de frontieră, au cerut să fie primiți între granițele Regatului România.

Într-o altă ordine de idei se înscrie și momentul apoteotic al organizării alegerilor parlamentare (Camera Deputaților de la București) din 2, 3 și 4 noiembrie 1919, când secțiile de votare au fost fixate cuprinzând localități situate de-o parte și de alta a râului Tisa, uneori aceleași unități administrative. De asemenea, la Rahiv și Hust au fost organizate secții de votare. Din primul parlament al României Mari, care a avut menirea de a elabora și primele legi întemeietoare ale noului stat, a făcut parte și Oreste Ilnițchi, ales în secția de votare de la Hust și care, la 13 decembrie 1919, depunea în Parlamentul Românie o declarație de fidelitate, elocventă pentru relațiile dintre cele două etnii: „Suntem încredințați din partea alegătorilor noștri ruteni a exprima sentimentele de nemărginită mulțumire și loialitate Maiestății sale regelui Ferdinand (aplauze prelungite) și toată recunoștința Consiliului Dirigent pentru respectarea atât de corectă a dreptului minorităților cu ocaziunea alegerilor (aplauze).

Poporul rutean din Maramureș, de când există, prima dată la aceste alegeri și-a putut manifesta liber voința sa și a putut alege reprezentanții săi (aplauze).

Avem toată încrederea că Parlamentul român va respecta totdeauna principiile democratice și va aduce legi bune și folositoare pentru toți cetățenii care ajung între granițele României Mari (aplauze).

 Poporul rutean din părțile Maramureșului dorește și cere să se ia toate măsurile necesare pentru a fi anexat definitiv conform liniei demarcaționale de azi, pentru totdeauna la România Mare (aplauze prelungite și repetate)”.6

Rămâne ca un dat al istoriei ca ucrainenii din Maramureșul actual românesc să sărbătorească Centenarul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, iar maramuresenii din dreapta Tisei să nu beneficieze nici măcar de posibilitatea dobândirii cetățeniei române, în condițiile în care înaintașii lor de acum 100 de ani au fost la Alba Iulia, au votat unirea, iar în anul următor au votat pentru primul Parlament de la București.

Note:

  1. Depozitul Central de Arhivă Pitești, Registre Istorice și Jurnale de Operații, crt. 3352, Fond 4305 - Regimentul 14 Dorobanți, Dos. 125/1918 - 1919, f. 163;
  2. Ibidem, f. 157 și 157 v;
  3. Sfat național român în Rona de Sus, în ziarul „Sfatul”, organ al Consiliului Național Român Comitatens din Maramureș, Anul II, nr. 10, Sighet, 1 (14) Martie, 1919, p. 4;
  4. Idem, Anul II, nr. 24, Sighet, 20 iunie 1919, p. 3;
  5. Idem, Anul I, nr. 3, Sighet, Vineri 21 decembrie 1918 (3 ianuarie 1919), p. 4;
  6. Țineghe, Cristina, Dezmembrarea Maramureșului istoric: decizii politice, reacții și consemnări în mărturii contemporane (1919 - 1923), Editura Centrul de Studii pentru Resurse Românești, București, 2009, p. 47.