silade 2Cititorul volumului de versuri Miniepistole de Nicolae Silade (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2017) este avertizat din capul locului că nu se află în fața poeziei, a prozei, a filosofiei ori a religiei, ci a unui monolog, a unei mărturisiri: „…nu e poezie. nu e proză. nici filozofie nu-i. nici religie. este legea mea scrisă pentru mine. cuvântul meu către mine însumi. singurătatea mea dintâi”.
Și totuși, este vorba de poezie, care trece și prin proză, și prin filozofie și prin religie. Pentru că toate acestea fac parte din lungul drum al căutării interioare, al liniștii sufletești și al împăcării cu sine.
La început neștiutor, șovăitor [„n-am învățat nimic din viața asta care nu încetează să mă țină / în viață care nu încetează să mă uimească cu serpentinele ei cu / urcușurile și coborâșurile ei (…)]”, ajutat de înaintași precum Bacovia, Shakespeare, Eminescu, Arghezi, Nichita Stănescu, Dostoievski, Tolstoi, Pușkin, Esenin și nu numai, descoperă iubirea [„voi apărea în curând în toate revistele lumii marii critici / ai lumii vor scrie mereu despre mine (…) / cine s-adune cine să-ntoarcă din marea nisipire un chip / care a fost al lumii un chip care a fost al meu dragoste”], pentru care există o singură unitate de măsură, valabilă pentru toate țările și continentele – cuvântul („te iubesc în grame în metri în grade în litri când singura unitate / de măsură a dragostei e cuvântul”).


Iubire a femeii, apoi a semenilor (bătrânii din azil: „și i-am văzut ascultându-mă ca și cum / dragostea singura noastră avere”), a naturii, cu gingășia ei (dorită ori concretă) pe lângă care adeseori trecem nepăsători [„și acum doamnelor și domnilor în această minunată dimineață / de vară vă invit să urmăriți cu atenție înflorirea acestui trandafir / albastru (…)]”, cu locuri în care respirația și chiar timpul stau în loc („atât de albastră marea n-a fost niciodată atât de liniștită atât de curată atât / de prezentă în noi și în jurul nostru încât cerul și marea sunt una iar timpul / întreg e în această clipă stătătoare”) și a lui Dumnezeu, cu redobândirea credinței pierdute („doamne cât de aproape e omul de tine și cât de / departe ești tu cât de înalt în această măreție albastră”). Albastrul unește, așadar, teluricul cu cerul și cu marea, spre a se dezvălui raiul pământesc.
Dar la capătul călătoriei, împăcarea cu sine e deplină, aducând o dublă fericire: a celui care caută și a celui care găsește („ferice de cel ce află împăcare în inima sa și liniștire pentru sufletul / său ferice de cel care neîncetat se caută și ferice de cel ce se găsește”).
Pe de altă parte, există o repetabilitate, nimic nu e definitiv închis, capătul unui drum e un loc de pornire a altuia. Așa cum nici diminețile nu sunt identice, fiecare venind cu ceva nou, revelând o felie de viață („ieși dar ieși doar să te vezi să te minunezi și să binecuvântezi totul”), așa cum nici moartea nu este un sfârșit („și dincolo de moarte vei fi tot tu pentru că sfârșitul nu are sfârșit și nici / începutul nu începe pentru cel care este dincolo de început și sfârșit”).
Amintirile sunt de neprețuit, însoțind omul la fiecare pas, împiedicându-i uitarea și ajutându-l totodată să învețe trăirea [„ce multe sunt amintirile și ce mari din ce în ce mai mari și mai multe / și mai frumoase și mai reale decât această realitate singuroasă (…)”].
În Miniepistole, Nicolae Silade stăpânește cu dibăcie îndărătnicul cuvânt, iar premiul obținut pentru volum publicat la Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetu Marmației, 27-29 septembrie 2018, nu este deloc o întâmplare.