harta 2„.... Giurgeul, acest minunat ținut, de unde pleacă cele două mari râuri ale țării: Mureșul și Oltul, a cunoscut de veacuri pecetea etnicității noastre (...) Giurgeul a fost un colț de pământ românesc și e bine să fie reamintit lucrul acesta și celor cari par a-l fi uitat”. [1]    

      Din respect pentru Adevăr, Dascălul-cărturar Teodor Chindea  scana în anii 1930 o lacrimă a acestui neam, cu parcurs istoric mai mult durut decât senin: continuarea ofensivei de asimilare a românilor în oceanul siculic, în plină Românie Mare, sub ochii indiferenți ai autorităților! Din nefericire pentru el și ai lui, verbele sunt conjugate la timpul trecut, în pofida realității că, strict geografic, Giurgeul nu mai era situat atunci la o margine oarecare de țară, ci tocmai în inima ei, la cumpănă de ape, de unde își pornesc călătoria prin lume cele două râuri tutelare ale țării, Mureșul și Oltul. Cumpănă și de istorii. Calvarul nu se încheiase, reiterat și potențat de dușmanii neamului, apoteozat chiar, în variantă malefică, după diktatul de la Viena. Pentru români, tot mai răsfirați deja, depresia luase locul... depresiunii care fusese cândva a lor, numai a lor.

 

     Giurgeul, depresiunea străbătută de Mureș între Carpații Răsăriteni și lanțul vulcanic, la vest, respectiv Munții Gurghiului și Harghitei, a fost constrâns de Istorie să fie prin veacuri hotar unui imperiu feudal, care s-a tot lăbărțat, lacom și arogant, peste moșia dacilor liberi, statorniciți aici, făcându-și loc de casă și de viață, prin defrișarea codrului, la limesul răsăritean al Imperiului Roman. „... pădurea acoperea în urmă cu 15-20 de secole majoritatea terenurilor din Țara Giurgeului”. ”. [2]  Aceeași sursă ne informează că acțiunea de restrângere a codrului era mult mai veche: „Sub acțiunea omului primitiv prezent pe aceste meleaguri, pădurea face loc tot mai mult vetrelor de locuit, țarinilor (vezi terra), fânațelor (foneta), pășunilor (pascus)...”. [3] Eforturile de necontenită umanizare a pământului aveau să fie încununate prin secolul al V-lea, când își făceau aparița agroterasele. 

     Nesupușii au întors spatele Daciei Romane și „fraților” mai mari din Cetatea Eternă, mânați în luptă de scopuri strategice, dar mai cu seamă economice. La un veac după ce socotitoarea măsurării timpului fusese resetată, la Nașterea Mântuitorului, legiunile lui Traian aruncau pod peste Danubiu pentru a-și cârpi orgoliul imperial cu aurul dacilor lui Decebal, nu cu gând altruist de a ne civiliza (civilizația respira prin toți porii sus la Sarmisegetusa!), plămînindu-ne popor și limbă, fără a subestima virtuțile și potențialul frumoaselor ciobănițe dace.

      Cu răbdare și tenacitate, paznicii imperiului habsburg, secuii, transplantați la hotar răsăritean de împărăteasa cu dublu prenume și orgoliu multiplu, Maria-Tereza, și-au alungat sau asimilat gazdele, după tactica știută și eficientă a păsării-cuc. Le dăduseră târcoale și alte seminții cantonate în istorie – goții, avarii, slavii -, dar au rezistat, în parteneriat strategic cu fratele lor, codrul. Numai că odiseea nu ajunsese la final. 9 dintre cele 10 așezări ale Giurgeului în care conaționalii lui Teodor Chindea supraviețuiseră au arborat steagul alb, mai apoi, roșu-alb-verde. Cu o singură excepție: Voșlobenii.

     Nici Giurgeul nu mai este ce-a fost. Înglobat, subsumat ficțiunii Ținut Secuiesc. Sau, varianta și mai obraznică „pământ secuiesc”(vezi: Orban Balazs, A szekelyfold leirasa)

Oficial, așezările omenești ale Depresiunii Giurgeului aparțin din 1968 Județului Harghita, România, apărut prin destrămarea fostei regiuni cu patent stalinist și terorist pentru români, „Autonomă Maghiară”. Județul Harghita reunește, după ultimul recensământ din 2011, 326.000 de locuitori. 86% sunt maghiari (276.038), 14 % români (45.870), 1,2 % țigani (3.835).

     Dintre cei 45.870 de români harghiteni, circa 1000 sunt locuitorii satului Voșlobeni. Conviețuiesc, în sat, în bună pace, cu circa 300 de etnici maghiari. La nivel de comună, mai sunt recenzați aproximativ 400 de români, la paritate cu maghiarii, în satul aprținător, Izvoru Mureș. Circa 30 de kilometri îi despart de conaționalii din zona Topliței, spre nord-vest. Spre sud – Marea Siculică, extinsă până la porțile Brașovului. Așadar, bine izolați de elementul românesc, românii din Voșlobeni conturează un statut ciudat: majoritari în țară, minoritari în județul Harghita, majoritari în comuna lor!

Voşlobeni, mai nou Voşlăbeni, o aşezare umană străveche, bine înfiptă în legendă, dar mai precar în istoria scrisă; cel mai vechi document scris păstrat este de dată relativ târzie (în Anul Domnului 1630, se menţionează un conflict de interese al sătenilor cu groful Lazar din Lăzarea, finalizat printr-un proces, pricina constituind-o construirea de către săteni a unei mori pe pârâul Vederea Mare, care traversează satul). Un sat cvasi-total românesc, ghimpe în coasta unui imperiu arogant dar şi amnezic, ai cărui amploiaţi au „uitat” să-l menţioneze scriptic, mulţumindu-se cu spolierea băştinaşilor de puţinul lor avut agonisit în urma unei trude la limitele umanului şi la folosirea lor drept „carne de tun” în vreme de bătaie. Furat şi dreptul la istorie de către acelaşi regim monarhic străin pământlui românesc, dinspre „tăcerea istorică” sau autismul conscripţiilor din 1602, 1614 şi 1616 referitor la existenţa Voşlobenilor. Şi, spre a nu-i învinui fără drept de apel, o circumstanţă ar exista. Lustra din 1602 urmărea exclusiv înregistrarea păturii sociale libere, cu potenţial combatant (secuii liberi şi războinici), iar următoareale au comasat localităţile mici cu altele mai mari, evitând să le menţioneze şi pe cele mai mici.[4]

Raportat la istorie, oameni de certă notorietate au considerat Voşlobenii un „miracol istoric”: „Între comunele din Giurgeu, este şi o minune, anume comuna Vaşlab, care, cu toate că este încinsă de un brâu strâns de comune secuieşti, totuşi îşi menţine caracterul etnic românesc.”[5]

Până ca Voşlobenii să ajungă unicat, „miracol istoric”, „oază de românitate în mijlocul secuimii”, aidoma unei insule înconjurate şi asaltate de ape tulburi, vrăjmaşe, nici secuimea nu era ce este astăzi (sau ce pretind unii că ar fi!). Referindu-ne exclusiv la aşezările vecine din Giurgeu, secuizate sută la sută, elementul românesc a fost prezent până la odiosul Diktat de la Viena din 1940 în toate: Suseni, Ciumani, Joseni (capitala românismului din Giurgeu, cf. Teodor Chindea), Lăzarea, Ditrău, precum şi în oraşul Gheorgheni, posedând şcoală, biserică româneşti. Rând pe rând, toate au înclinat steagul, nemairezistând asalturilor furibunde de deznaţionalizare şi asimilare în masa siculică a elementului autohton românesc. Singura redută necucerită – Voşlobenii. În Joseni, mai cată spre cer, cerând îndurare sau iertare, Biserica Ortodoxă Românească, iar Cerul pare neîndurător faţă de cei câţiva enoriaşi, număraţi pe degetele unei mâini, rămaşi cu coştiinţa rădăcinii autentice. Un caz sigular, de excepţie, tangent tot la sfera „miracolului”, ar fi destinul preotului protopop Gligore Vizoli, unul dintre cei mai longevivi parohi ai Voşlobenilor din toate timpurile ştiute (din anul 1973, până în 2015),provenit dintr-o familie din Joseni care a dat  Bisericii slujitori de nădejde, cu conştiinţa etnicităţii încă vie, fie şi exprimată în limba asimilatorului, cum se întâmpla cu părintele... părintelui spiritual al Voşlobenilor: „En román vagyak!” („Sunt român!”).

Şi dacă chestiunea autohtoniei în Giurgeu, precum şi în tot sud-estul Transilvaniei, a fost elucidată  cu argumente imbatabile de către istorici docţi şi oneşti, cărora le-au ieşit în întâmpinare şi incontestabile dovezi arheologice (Vezi Tezaurul Dacic de la Valea Strâmbă, sau recentele investigaţii de pe şantierele arheologice din zona municipiului Miercurea Ciuc), nu excludem nici voia şi bunăvoinţa Domnului ca Voşlobenii să fie unicat de rezistenţă a etnicităţii, în vreme ce vecinii lor giurgeueni au purces pe drumul fără de întoarcere al secuizării. Credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în neam le-a fost reazem şi azimut al destinului istoric, fără a minimaliza prezenţa unor factori pământeşti favorizanţi, cum ar fi gradul redus de reprezentare al altor etnii în obştea satului - secui, evrei, italieni, țigani – raportat la efectivul românilor din Voşlobeni. Factor de influenţă foarte important şi activ a fost imediata vecinătate cu Moldova, hotarul propriu-zis fiind situat în zona păşunilor alpine ale Voşlobenilor de pe crestele  Hăşmaşului Mare (Muntele Calului). În timp, s-au consemnat chiar „incidente de graniţă”: inconştiente, oile sau vitele mai ignorau linia mai mult teoretică a hotarului. Conflictele se stingeau de regulă la un pahar, oferit de stăpânul necuvîntătoarelor găsite vinovate, iar comunicarea, şi chiar roirea umană în dublu sens nu a putut fi stăvilită de nicio autoritate.

Biserica, prin slujitorii ei, şi-a asumat rolul, deloc comod, de apărător al credinţei, dar şi al limbii şi al neamulu. De trei veacuri, Biserica actuală din Voşlobeni este atestată scriptic. Un ANTIMIS, descoperit de protopopul Elie Câmpeanu sub piatra de altar a bisericii, menţionează anul sfinţirii, precum şi înalta faţă bisericească prezentă la eveniment: „SZABA EPISKOP ROMÂNESZK vleat 7222”[6]. Cu siguranţă, chiar şi în lipsa dovezilor scrise, biserica a existat cu mult înainte, situată pe deal, străjuită azi de o superbă pădure de pini, de unde a dominat şi domină vatra satului, adunat în jurul ei precum turma în jurul păstorului. Acelaşi lucru îl putem afirma despre preexistenţa aşezării cu mult înintea menţionării  din 1630: ca să înfrunţi un feudal de talia grofilor Lazar, trebuie să fi fost o obşte bine aşezată, organizată şi solidară. Iar chemarea Bisericii a rezonat în sufletele sătenilor şi în vremuri fără istorie scrisă, fiind pavăză împotriva disperării la vremuri durute şi făclie a speranţei.

Situată la graniţa răsăriteană a imperiului Habsburgic şi mai apoi a Regatului Ungariei Mari, într-o zonă cu o populaţie majoritar secuiască, localitatea Voşlobeni a fost supusă de-a lungul timpului multor presiuni în plan etnic şi religios. Dacă a rezistat, este meritul obştii locuitorilor care s-au succedat, cu credinţă în Dumnezeu şi în neam. Asprimea şi dârzenia caracteristice acestor oameni ai muntelui, nedreptăţiţi ai soartei, pe care viaţa nu i-a răsfăţat niciodată, supunându-şi o natură deloc generoasă, ba chiar ostilă, şi surmontând vicisitudini sociale, le surprindea cu exactitate şi scriitorul Geo Bogza în  „Cartea Oltului”: „Oameni aspri, cu chipurile împietrite (...) obişnuiţi să înfrunte greutăţile, nu se încovoiau, erau loviţi, dar nu învinşi.” [7]Acelaşi scriitor se întreba retoric: „Cum m-aş fi putut îndoi de îndreptăţirea la viaţă a acestui neam, al cărui suflet păstra vigoarea şi prospeţimea dintru început ale celor dintâi metafore?” [8]

Cum turma are nevoie de păstor drept şi luminat, obştea satului s-a adunat în jurul Bisericii, beneficiind de preoţi vrednici, care au empatizat cu enoriaşii întru împlinirea hotărârii de preservare a identităţii naţionale. De regulă, parohii au fost şi liantul între celelalte instituţii fundamentale locale – şcoala şi primăria – ştiind să găsească consensul necesar şi benefic obştii, exceptând anii de tristă memorie ai regimului comunist.

Duşmani perfizi, declaraţi sau inopinaţi, fortuiţi, nu au fost nici puţini, nici  neglijabili. Răscola antihabsburgică a curuţilor lui Ferenc Rakotzi II din 1703-1711 nu a ocolit nici hotarele satului Voşlobeni. Urme dezastruoase a lăsat şi ciuma din 1717-1719. Lăcomoia   feudalilor – cu trimitere directă spre familia Lazar din Lăzarea – a fost neostoită, acaparând mare parte din pământul Voşlobenilor în teritoriu alodial, în posesia moşierului. Locuitorii, din jeleri, devin iobagi, cu sesiile drastic diminuate. Cele mai vechi date statistice menţionează 20 familii de iobagi, 8 familii de jeleri fără sesie şi un păstor (Conscripţia din 1703). Recensământul din 1760-62: 2 preoţi şi 32 de familii de ţărani iobagi, circa 160 de locuitori, pentru ca numărul lor să sporească în 1835 la 605, iar în 1871 la 803.

Obligaţiile iobagilor faţă de feudal au frânat dezvoltarea gospodăriilor ţărăneşti, chiar dacă, în cazul nostru, au fost ceva mai relaxate, de teama fugii peste munţi a supuşilor, în Moldova. „...noi – conform propriilor mărturisiri – care suntem locuitori legaţi de curtea familiei Jozsef Lazar din Lăzarea, din primăvară, de când plugul se porneşte la arat, până-n toamnă, când îngheaţă pământul, mai precis când se termină aratul de toamnă, fiecare gospodar cu o sesie întreagă, slujeşte săptămânal o zi cu 4 boi, sau două zile cu palmele. În timpul iernii, suntem obligaţi să  transportăm doi stânjeni de lemne pentru foc, iar primăvara o plută până la Reghin sau Tîrgu-Mureş, pentru care primim din partea curţii un felderu de cereale. Pe deasupra, trebuie să efectuăm anual un transport pentru curte, care când e scurt, când e lung, mai precis poate ţine mai multe zile”[9]. La robota istovitoare, se adăuga renta în produse: „... fiecare gospodărie oferă anual curţii 100 bucăţi de varză, 2 felderi de secară, o găină, 10 ouă, o sfoară de tei sau în lipsa acestuia se plăteşte o poltură şi trebuie toarse 2 pfunzi de lână şi 2 pfunzi de cânepă”.[10]

Situaţia avea să fie curmată la Revoluţia din 1848, care  consfinţea lichidarea iobăgiei, punând capăt regimui feudal. An în care, clopotele Bisericii din Voşlobeni au răscolit din nou satul, ridicat împotriva orânduielilor feudale învechite şi înrobitoare; revoluţionarii din Voşlobeni aveau în frunte pe Gheorghe Colceriu şi Dumitru Pop.

Până la Dualismul austro-ungar din 1867, avea să urmeze o durată ceva mai relaxată a opresiunii în plan etnic, permiţând chiar înfăptuirea unor proiecte edilitare de primă stringenţă, precum biserica şi şcoala, folosind  materiale durabile. Astfel, în anul 1864, pe locul vechii biserici din lemn, se va înălţa actuala biserică din piatră. Șantierul noii biserici a mobilizat întreaga suflare a satului, inclusiv necuvîntătoare – boi, cai, vaci, înjugate, respectiv înhămaţi, la atelaje pentru a transporta piatra, nisipul, varul şi alte materiale de construcţie. Banii necesari manoperei au fost procuraţi prin vînzarea lemnului din parcele aflate în posesia bisericii. Iniţiatorul şi coordonatorul lucrării a fost preotul paroh Teodor Ciobotariu, devotat slujitor al Bisericii din Voşlobeni vreme de peste patru decenii (1825-1868), succedându-i tatălui său, preotul George Ciobotariu, răposat în 1821, şi succedat, la rândul său, cu aceeaşi devoţiune şi destoinicie, de fiul (sau nepotul) său Ioan Ciobotariu (străbunicul subsemnatului, respectiv tatăl bunicii dinspre tată), plecat prematur la cele veşnice la doar 40 de ani, în anul 1883 . Trei parohi vrednici, „într-o succesiune de familie” coform istoricului Vasile Netea.[11]  Pe lângă cele sfinte, în atribuţiile lor era circumscrisă şi permanenta supraveghere şi  buna îndrumare a şcolii – alt important bastion al rezistenţei -, grija pentru „învăţătura tinerimei bărbăteşti şi femeieşti ce se ţin de cultura generale[12], cu accent pe evitarea abandonului şcolar, a „băieţiloru însemnaţi de leneşi în cercetarea şcoalei”[13], investigând „ pricinile părăsiriloru de scoală ce le observă elu însuşi sau i se arată din altă parte să le înlătureze seau să mijlocească a loru înlăturare.”[14]Îndatoriri onorate cu prisosinţă de preoţiii Ciobotariu, după cum specifică raportul „vizitarei” din 22 februarie 1880: „În Voslabu edificiulu scoalei de lemn e edificatu după planu, în stare bună, întocmirea internă corespunzătoare întru toate, e provezută cu toate requisitele scolastice grădina de pomăritu se află de asemenea şi unele din aparate gimnastice, curăţenia scoalei sustienută, şcolarii împărţiţi în desparţiamintele prescrise în planu, progresulu mulţumitoriu, docentele Nicodim Rusu preparandu absolutu, portarea lui lăudabilă”.[15]

Aproape întreg veacul al XIX-lea, Voşlobenii au avut povăţuitor spiritual din acelaşi neam al Ciobotarilor, continuând în fapt o tradiţie de familie impusă în veacul anterior, chiar dacă înaintaşii dintru început în slujirea Altarului erau simpli ţărani, fără studii teologice, mânuind cu sfinţenie şi cădelniţa şi coarnele plugului. Urmaşii aveau să fie şcoliţi la Mănăstirea Neamţului - până la Unirea cu Roma, respectiv la trecerea la ritul Greco-Catolic. Pregătiţi după canoanele ortodoxiei la Mănăstirea Neamţului, se întorceau în satul de baştină sau în alte parohii spre a-şi păstori enoriaşii. Şi nu este exclus ca unul dintre Ciobotari, vrăjit de ochişorii unei humuleştence, aşezare aflată la o aruncătură de băţ de Mănăstire, să-şi fi anulat intenţia de întoarcere la baştină, devenind străbunicul – sau bunicul - lui Ion Creangă, fiul lui Ştefan a Petrii CIUBOTARIU. Este doar o supoziţie, nestrăină nici marelui povestitor, care susţine că înaintaşii săi ar fi ar fi  ardeleni, pribegiţi peste munţi „din cauza ungurilor şi a papistaşilor”.[16] Or, „papistăşirea” Voşlobenilor se circumscrie duratei 1733-1750. Pregătiţi la Blaj, preoţii din neamul Ciobotariu devin veritabili intelectuali ai vremii. Drept mărturie stă şi fondul de cărţi preţioase şi rare aflate în inventarul Bisericii din Voşlobeni şi valorificate de protopopul de Gheorgheni Elie Câmpeanu. Pe un exemplar din  „Cazania lui Varlaam” (Iaşi, 1643), pe care fiul protopopului, docentul Liviu Câmpeanu, o dăruia unui inginer, nota: „Această carte de învăţătură, zisă Cazania lui Varlaam, pe care o am de la tatăl meu protopopul canonic Ilie Câmpeanu... s-o păstreze cu cinste cum a păstrat-o şi familia bunicii mele după mamă, al cărui întemeietor emigrat pe la 1700 de la Mănăstirea Neamţului la Voşlobeni – jud. Ciuc a dat lungul şir al preoţilor Ciobotariu, paznici neîntrecuţi  timp de 215 ani ai românismului la izvoarele Mureşului, Oltului şi Trotuşului.”.[17] Soţia protopopului Elie Câmpeanu, Iuliana, era fiică de ţăran din Sărmaş (azi, Judeţul Harghita). Notăm şi numele unor alţi preoţi proveniţi din acelaşi neam al Ciobotarilor, menţionaţi de istoricul Liviu Boar: Petru Ciobotariu, fiu al cantorului şi învăţătorului cu acelaşi nume, cu studii teologice la Blaj, ajuns învăţător la Ghimeş Făget şi ulterior preot la Reghin, Gavril Ciobotariu, preot paroh la Ghimeş peste o jumătate de veac, ambii originari din Voşlobeni.[18]

În perioada dualismului austro-ungar, s-au intensificat eforturile de maghiarizare a românilor din Voşlobeni, urmărind  asimilarea greco-ctolicilor cu romano-catolicii şi, implicit, introducerea limbii maghiare în care să se oficieze Liturghia în bisericile lor. S-a înfiinţat Episcopia Greco-Catolică Ungară de la Hajdudorog, răpind 83 de parohii, filii şi cătune de la eparhiile Oradiei, Blajului şi Gherlei, însumând 73.225 de suflete. Deşi era de rit grec, noua episcopie nu a fost subordonată Mitropoliei unite de la Blaj, intrând în subordinea canonică a Arhiepiscopiei de Esztergom. Românii greco-catolici din Voşlobeni, cu toată opoziţia manifestată, inclusiv demersurile şi protestele preotului paroh Alexandru Donea Donescu, susţinut de protopopul Elie Câmpeanu, au fost trecuţi cu forţa la Episcopia maghiară de la Hajdudorog. Pentru nesupunere şi instigare, cei doi prelaţi au fost arestaţi şi condamnaţi la câte un an de închisoare, fiind eliberaţi prin decizia Curţii de Apel din Tîrgu-Mureş. După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Parohia Voşlobeni revine la Mitropolia Blajului, dar scenariul se va repeta, în altă distribuţie, după 1940.

Ajunse la apogeu teroarea şi prigoana în anii ulteriori Diktatului de la Viena din 1940, durată în care regimul horhyst şi-a arătat adevărata faţă şi colţii otrăviţi. Oameni de vază ai satului, veritabili lideri de opinie, au fost expulzaţi peste frontiera arbitrară şi temporară, după ce au fost umiliţi şi maltrataţi. Tentativele de maghiarizare silită s-au intensificat şi diversificat; fără să-i întrebe cineva, locuitorii s-au văzut cu o identitate străină, fiindu-le traduse în limba ocupantului nume-prenume (Colceriu – Kulcsár, Voaideş – Vajdos, Suciu – Szöcs, Viţa – Szigyárto, Ioan – János, Petru - Péter, Gavril – Gábor, Iuliu – Gyula, Ana - Anna  ş.a.). Şcoala românească a devenit unitate cu limba de predare exclusiv maghiară, idiom impus tuturor locuitorilor ca limbă oficială. Directorul şcolii, învăţătorul Zaharia Blaga, a fost destituit, reclamat că face politică românească, înscriind elevii în matricolele şcolare cu numele autentic, nemaghiarizat. Nu a contat faptul că numele consoartei Domniei Sale era Ilona, o unguroaică din satul vecin Valea Strâmbă, învăţătoare care, lovită brusc de amnezie, a uitat că până în ziua fatidică a sfârşitului de august 1940 îmbrăca ia cu altiţă şi cânta „Trăiască Regele” la serbările şcolii sau ale satului. Succesorul blajinului Domn Blaga – veritabil Domnul Trandafir al Voşlobenilor – se numea Darvas, figură de tristă amintire pentru şcolarii perioadei respective; substituind tactul pedagogic cu apucăturile brutei, a impus un regim tiranic  sufletelor nevinovate. Şi mai umilitoare a fost soarta tinerilor încorporaţi în armata ungară, act precedat de pregătirea premilitară: „levente” erau numiţi tinerii între 12 şi 18 ani, instruiţi cu comenzi în limba ocupantului şi umilţi de un instructor poreclit „Borzoş” din cauza părului său răvăşit. Nu au lipsit actele de împotrivire, de frondă, ale tinerilor oprimaţi. După epuizarea stagiului premilitar, tinerii români erau încadraţi în unităţi militare de pe zona graniţei impuse, respectiv Tulgheş sau Bicaz, de unde, după o pregătire prealabilă în Ungaria sau Cehia, erau trimişi pe frontul de răsărit, drum fără de întoarcere pentru mulţi dintre ei. Pe durata anilor de teroare, autoritatea horthystă a fost exercitată la nivelul comunei de primarul numit, nu ales, Gegö János, un exponent al şovinismului şi antiromânismului hungarist.

Credincioşii greco-catolici, circa 1200, au fost somaţi să solicite alipirea la episcopia Hajdudorog din Ungaria, spre a-i disloca de românii ortodocşi din Transilvania şi a impune limba maghiară în Biserică. În adunările generale din 28 septembrie, 28 octombrie şi 3 noiembrie 1940, au refuzat categoric, fapt pentru care 46 de credincioşi au fost închişi şi 6 expulzaţi. Totodată, autorităţile militare l-au suspendat din funcţie pe preotul-paroh Avisalion Costea; jandarmii l-au condus la Primărie, împreună cu credincioşii Petru Colceriu, Ioan Gavrilă şi Mihăilă Blaga, unde comandantul Bereznav i-a comunicat că urmează să fie expulzat. Cu cinism, li s-a cerut să semneze o declaraţie că pleacă de bună-voie, fără nicio pretenţie de la statul maghiar. La refuzul preotului de a-şi însuşi falsul, a fost ameninţat cu împuşcarea. Aceiaşi jandarmi cu pană i-au condus la gară şi, îmbarcaţi în tren, au ajuns la Chichiş, de unde, după două nopţi petrecute pe câmp, sub un pod, împreună cu copilaşii minori, au ajuns, prin comuna Prejmer, la Braşov. La altarul Bisericii din Voşlobeni i-a succedat preotul localnic Petru Suciu, licenţiat în Teologie la Blaj, care tocmai fusese alungat de autorităţile horthyste din satul Aldea, fostul judeţ Odorhei, unde, prin misionariatul greu, luminat de spirit naţional românesc, izbutise să readucă la religia greco-catolică mai mulţi români maghiarizaţi. Ajuns în satul natal, buna cunoaştere a limbii şi a obiceiurilor catolicilor maghiari i-a  adus oarecare toleranţă din partea autorităţilor, reuşind prin diplomaţie să păstreze ca limbă liturgică limba română, perpetuând şi tradiţiile împământenite chiar şi în codiţiile vitrege de prigoană a tot ce era românesc. Mai mult, preotul Petru Suciu s-a opus vehement şi regimului comunist, refuzând atât reconvertirea la ortodoxie din 1948 (baricadat în biserică, în „grevă ecumenică”, avea să fie evacuat cu forța de Securitate!), cât şi înscrierea în colectiv sau participarea la vot, continuând, până la sfârşitul zilelor, în anul 1985, să slujească, mai mult ca un pustnic, şicanat permanent de autorităţile comuniste, într-o odăiţă a casei părinteşti, unde şi-a improvizat un altar.

Acelaşi odios regim horthyst a avut grijă şi de soarta evreilor din Voşlobeni: marcaţi cu „Steaua lui David”, îmbarcaţi în bou-vagon şi transportaţi spre ultima staţie a vieţii lor, spre „soluţia finală” proiectată de hitlerişti. Spre cinstea consătenilor români din Voşlobeni, unii evrei au fost ascunşi şi salvaţi, evident, conştienţi de riscul asumat.

Anii celui de al Doilea Război Mondial au lăsat răni adânci Voşlobenilor, satul fiind sărăcit atât sub aspect material, cât şi uman: femei văduve, copii orfani, bătrâni rămaşi fără sprijin şi tineri cu  aripile frânte, chiar dacă au supravieţuit încleştării de la Cotul Donului, sau au scăpat de spectrul Siberiilor de gheaţă. Şi nici nu era superlativul chinurilor: avea să urmeze seceta şi foametea din anii 1945-1946. Sărăcia lucie, coroborată cu excesele neaveniţilor ridicaţi la putere de regimul comunist au tensionat starea de spirit a locuitorilor, ajunşi în pragul revoltei. În 1946, este adus în sat un zbir comunist, medicul „sub acoperire” Zoszmmer, mai mult pentru impunerea şi consolidarea regimului decât pentru presupuse servicii medicale absolut necesare, dar cu o competenţă discutabilă în materie. Malefic și grobian, îndrituit cu puteri discreţionare, aşa-zisul doctor spiona şi diriguia tot ce mişca în perimetrul satului. Şi dacă prozelitismul comunist i s-a mai trecut cu vederea (chiar a reuşit să câştige adepţi întorşi cu diivizia din URSS), excesele în plan etic nu i s-au iertat: atentarea la pudoarea unor tinere fete sau neveste. Convocate la consultaţii medicale „de specialitate” la Dispensar, erau violate  de medic. A fost scânteia care a declanşat revolta în masă a satului în toamna anului 1946. Clopotul Bisericii, cu încuviinţarea preotului Gavril Colceriu, a fost semnalul de atac, adunând toată suflarea satului în faţa Dispensarului, unde scandau „Afară cu porcul!”, „Afară cu taurul comunal!”. Până la urmă, supranumitul, în pericol real de linşaj, a fost salvat printr-un şiretlic de către jandarmii sosiţi din Gheorgheni. A plecat pentru totdeauna, dar numele său de tristă amintire avea să tortureze memoria sătenilor, lămuriţi prin nemernic exemplu asupra conduitei adevărate, a  „codului etic” al noului regim, aflat în zorii celor peste patru decenii de dictatură comunistă.

 Solidari la bine, dar mai cu seamă la greu, la necaz, locuitorii Voşlobeniului s-au dovedit toleranţi cu etnicii maghiari din sat şi din aşezările vecine, legând prietenii, vizite reciproce „în ospeţie”, acceptând chiar să se exprime în asemenea situaţii în limba lor. În schimb, relaţiile matrimoniale interetnice au fost prohibite, excluse inechivoc, cele câteva derogări întărind regula. Bătrânii lăsau „cu limbă de moarte” această excludere. Probabil, aici trebui căutat încă un factor al păstrării peceţii etnice a Voşlobenilor, rezultantă a „miracolului” perceput dinafara aşezării. Din păcate, toleranţei nu i s-a răspuns mereu cu aceeaşi monedă. În august 1940, câţiva locuitori din Voşlobeni au fost invitaţi la o serbare găzduită de Casa de Cultură din Gheorgheni. Onorând invitaţia, românii şi-au îmbrăcat straiele de sărbătoare, frumoasele costume populare, fără a intui surpriza neplăcută ce li se rezervase: la finele serbării, sunt luaţi la bătaie de către maghiari şi alungaţi cu pumni şi picioare în zonele sensibile, după ce li se prescurtaseră cu foarfeca poalele cămăşilor populare. De un tratament similar beneficiau şi la tradiţionalele târguri de animale sau de bucate din Gheorgheni aceşti daci ai secolului XX din Voşlobeni.

De ospitalitatea proverbială a Voşlobenilor se bucurau şi participanţii secui la pelerinajele de Rusalii la Şumuleu-Ciuc; unii poposeau pentru o noapte – rămâneau „de mas” -  în gospodării din Voşlobeni, drumul spre „Golgota” secuilor trecând prin inima satului Voşlobeni. Toleranţă, da, nu şi sfidare! În Duminica de Rusalii a anului 1946, într-un Ardeal reîntors acasă, dar cu rănile provocate de horthyşti necicatrizate, convoaiele din Remetea şi Ditrău au fost primite cu aceeaşi prietenie şi ospitalitate; sfidarea a venit dinspre cei din Ciumani. Alaiul îl avea în frunte pe preot, cu o cocardă uriaşă în culorile tricolorului unguresc, ce răscolea memoria durerii şi a umilinţelor. Flăcăii şi fetele  din sat se prinseseră într-o horă, la o şură situată pe drumul naţional în centrul satului (la Milu de la Pod). Aflat la faţa locului, primarul Iuliu Voaideş i-a cerut politicos preotului să renunţe la podoaba provocatoare. La refuzul arogant al feţei bisericeşti, crezându-se uitat de Dumnezeu în Ungaria lui Mare, flăcăii au spart hora şi, înşfăcând aracii de alun stivuiţi în curtea gospodarului, i-au pus pe fugă, însoţindu-i, convingător, până la ieşirea din sat, care pe unde a reuşit. Mânia tinerilor din Voşlobeni a fost augmentată de rememorarea „ospitalităţii” de care chiar unii dintre cei prezenţi la înfruntare beneficiaseră la Casa de Cultură din Gheorgheni. Conflictul deschis avea să genereze o duşmănie pe termen lung între cele două comunităţi învecinate. În 1989, în contextul exceselor la care s-au dedat unii reprezentanţi ai secuilor, instigaţi de elemente revanşarde, satul Voşlobeni a fost pe punctul de a fi incendiat şi ars din temelii, aşa cum se întâmpla cu Susenii la vremea războiului curuţilor, acum mai bine de trei veacuri.

Solidaritatea obştii Voşlobenilor a continuat să funcţioneze, nu fără sincope şi  dezertări. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, unii enoriaşi s-au pronunţat vehement pentru revenirea la Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică, cum fuseseră până în 1948. Prin voinţa majorităţii enoriaşilor şi cu diplomaţia preotului paroh, o nouă schismă a fost evitată.

Acum, rândurile credincioşilor din Biserica de pe deal se tot rarefiază, iar dangătul tragic al clopotelor vesteşte săptămânal câte o plecare definitivă în Lumea Drepţilor, spre jubilaţia duşmanului tradiţional al neamului, care nu doarme. Şi dacă istorici cu expertiză şi respect pentru profesie întorc timpul şi fac lumină doar până la dacii liberi de la limesul răsăriten al Imperiului Roman, aventurieri năimiţi sunt capabili să depisteze oseminte mongoloide pietrificate printre moluştele fosilizate pe crestele Carpaţilor, iviţi după retragerea Mării Thetis. Contextul continuă să confere actualitate  îndemnului reverberat de Andrei Mureşanu la jubileul de şapte decenii al Gazetei Transilvaniei: „Staţi neclintiţi la postul la care v-a chemat soarta, nu aşteptaţi de la nimeni nici mulţumire, nici recunoştinţă, ci în bine şi-n rău, în pace şi-n război, ţineţi sus şi tare steagul mântuirii poporului nostru”.

 

        

 

 

[1] Chindea, Teodor, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul Ciucului, Tipografia Kahan, Gheorgheni, 1930, p.5-7.

2 Ranca, Ioan, Argument (în) Teodor Chindea, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul Ciucului, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, sub îngrijireaprof. Mihai Suciu, Ed. Brăduț, 1995, p. 16.

3 Ibidem, p. 16 .

 

[4] Vlad Chindea, De veghe la polul frigului..., lucrare needitată, p. 4, 2014).

[5] O.C. Tăslăuanu, Despărţământul Giurgeu al ASTREI, în „Luceafărul”, nr. 23 din iunie 1912, p. 68.

[6] Teodor Chindea, Contribuţii la istoria românilor din Giurgeul Ciucului, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, sub îngrijirea prof. Mihai Suciu, Ed. Brăduţ, 1995, p. 77.

[7] Geo Bogza, Trei călătorii în inima ţării, Cartea Oltului,  Ed. Tineretului, Bucureşti, 1951, p.p. 48-56.

[8] Geo Bogza, Vă invităm cu drag... , în „Contemporanul”, nr. 29 (12889, din 16 iulie 1971, p. 5).

       [9] Arhivele Naţionale din Ungaria, fond Conscripţia din 1820, Sector F 52, pachet 143.

      [10] Ibidem.

[11]Vasile Netea, Mureşul Superior, vatră de cultură românească, Ed. Cuvântul, Bucureşti, 2006.

[12] Liviu Boar, Românii din scaunele Ciuc, Giurgeu şi Casin în secolul al XIX-lea, Editura Universităţii „Petru Maior” din Tîrgu-Mureş, 2004, p. 273.

[13] Ibidem, p. 282.

[14] Ibidem, p. 282.

[15] Raportu despre starea actuală a unor scoale G.C. dein Tractulu Giurgeului observată cu ocasiunea vizitarei acelora făcută în luna februarie a.c., DJAN Mureş, Fond Protopop gr.-cat. Gheorgheni, dos. 53, f. 3-5.

[16] Prefaţa semnată de Mihail Sadoveanu la ediţia 1958 a Amintirilor din copilărie.

[17] Aurel I. Viţa – Mirela Moldovan, Voşlobenii şi Despărţământul Giurgeu al Astrei, Ed. Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, 2011.

[18]Liviu Boar, op. cit.,  p.p. 94-95).