Cristian Gabriel Moraru„Poezia este aşteptare vizionară, o aşteptare în pragul casei sufletului; este comunitate, dar şi singurătate; este un vârf de munte aşteptând crepusculul, dar şi o vale aşteptând primele raze ale soarelui de dimineaţă; o lumină ce se distribuie, dar nu se împarte; poezia este mereu o plecare din mine şi o întoarcere vămuită; poezia este o permanentă despărţire...”
— Bună ziua, stimată Domniță! Vă mulțumesc pentru că ați acceptat invitația de a răspunde la câteva întrebări pentru cititorii noștri. Debutul dvs. literar s-a produs în luna mai a anului 1971 în revista „Argeș” cu poezia intitulată, nu întâmplător, Contemplare, grație firii dvs. meditative. Vorbiți-ne puțin despre începuturile dvs. literare.
— Bună ziua, dumneavoastră şi cititorilor revistei „Teleormanul Cultural”! Primele încercări literare mai consistente, consemnate într-un caiet cu această destinaţie, datează din primii ani de liceu. Îmi amintesc, însă, că în clasele mici defineam cu uşurinţă, printr-un distih (cu ritmul, rima şi măsura aferente), diverse situaţii, stări de fapt, fiinţe..., lucru apreciat de cei maturi, în preajma cărora mă aflam. La terminarea liceului, aveam câteva caiete cu poezii, care, din păcate (sau poate din fericire!) s-au pierdut. Imediat după liceu, în acelaşi an, am intrat la Facultatea de filologie a Institutului Pedagogic din Piteşti, debutând publicistic, aşa cum spuneţi şi dumneavoastră, la revista literară „Argeş”.
— În anii studenției dvs., ați frecventat mai multe cenacluri în care v-ați afirmat ca poetă. Cum arăta boema literară a acelor ani?


— Încă din anul I, am fost colegă de grupă cu poetul Ion Popa Argeşeanu. Numele său era cunoscut în revistele literare argeşene şi bucureştene; debutase cu câţiva ani înainte de a deveni student la filologie. Iniţiativa sa, de a înfiinţa un cenaclu literar şi de a edita o revistă studenţească, a găsit susţinere în rândul câtorva dintre profesorii noştri, mulţi dintre ei, literaţi prin vocaţie: Gabriel Ţepelea, Marin Mocanu, Mihail Diaconescu, Luiza Petre (Pârvan), în frunte cu rectorul Augustin Z.N. Pop. În paginile revistei „Juventus”, am publicat constant poezii şi scurte eseuri. Adevăratul debut a fost, pentru mine, cel din luna mai, 1971, din revista „Argeş”.
Am frecventat cenaclul „Liviu Rebreanu” de la Casa de cultură din Piteşti şi cenaclul revistei „Argeş”. La Casa de cultură, veneau scriitorii argeşeni, unii, foarte tineri pe atunci (Elisaveta Niţă Novac, Ion Popa Argeşeanu, Dumitru M. Ion, Dan Rotaru), alţii, mai în vârstă (Miron Cordun, Otilia Nicolescu, Ludmila Ghiţescu, Maria Constantinescu, Floru Mihăiescu, Octav Pârvulescu, Jean Voiculescu), dar cei mai mulţi participanţi erau tineri aspiranţi la gloria literară, studenţi sau muncitori. Aici am cunoscut-o pe viitoarea actriţă (la Teatrul „Ţăndărică”) şi scriitoare, Claudia Duminică (Keuterman), pe viitorul poet şi prozator memorialistic, Ion Toma Ionescu, pe scriitorul de proză scurtă fantastică, Nicolae Radu..., şi tot grupul autointitulat „Albaştri”, despre care Ion Toma Ionescu a scris de curând o carte, „Albaştrii-Dosarul”, cu subtitlul „Fenomenul Piteşti, 1971”, aflată la a II-a ediţie (anul acesta, 2018) şi apărută la Editura Detectiv Literar, Bucureşti...
La cenaclul revistei „Argeş” participau, alături de membri redacţiei (Gheorghe Tomozei, redactorul-şef, Florin Mugur, Alexandru Rădulescu-Cerna, Ilie Purcaru, Cezar Ivănescu...), mulţi scriitori veniţi din Bucureşti, la invitaţia redactorului-şef. Atunci, am avut prilejul să cunosc pe unii dintre scriitorii contemporani renumiţi, printre ei şi pe poetul Nichita Stănescu.
„Regele căpşunilor şi al coarnelor de melc”, cum îl numea Tom, Nichita mi-a citit poeziile şi m-a sfătuit să continuu. Din cuvintele, pe care mi le-a adresat bărbatul înalt, cu părul blond, rebel, şi cu ochii de un albastru deschis („Femeile, când se mărită, uită de iubirea dintâi”), am înţeles că multe poete, după căsătorie, lasă scrisul, pentru a se dedica familiei şi problemelor casnice.
Personal, după căsătorie, am încercat să îmi fac datoria de dascăl la cote înalte, să-mi ocrotesc familia, dar să nu uit nici de „iubirea dintâi”, poezia...
Cât despre „boema literară”..., e greu de definit, fiindcă principala mea grijă era învăţatul pentru a promova examenele cu o notă mare, care să-mi asigure bursa de studii, „balonul de oxigen” atât de necesar unui student. Din drepturile de autor nu se putea trăi atunci, cum nu se poate trăi nici astăzi...
— Ca profesoară de limba și literatura română, ați modelat de la catedră generații întregi de elevi, educându-le acestora sensibilitatea și dezvoltându-le spiritul critic. Ce părere aveți despre starea sistemului educațional românesc actual?
— E adevărat! Sunt foarte mândră de faptul că multe dintre elevele mele au optat pentru cariera de dascăl de limba şi literatura română. Nu-mi asum pe deplin reuşita lor, dar nici nu pot trece cu vederea că o parte din temelia, pe care s-au construit caracterul şi personalitatea lor, a fost pusă de mine. Nu e bucurie mai mare pentru mine decât atunci, când aud pe un fost elev spunându-mi cu sinceră convingere: „Doamnă, dacă nu aţi fi fost profesoara mea de română, în clasele V-VIII, nu aş fi astăzi ceea ce sunt!”
Am ieşit la pensie de câţiva ani, dar nu m-am izolat de învăţământ. Ştiu ce se întâmplă în şcoala românească, cu ce greutăţi se confruntă elevii şi profesorii.
Sistemul educaţional românesc este acela pe care îl merităm, atâta vreme cât pe nimeni nu mai interesează nimic... Totul se face nu ca să fie, ci ca să pară că este.
Schimbările făcute în programe, în manuale, doar de dragul schimbării, nu au avut nicio relevanţă.
Înlocuirea unui ministru, cât de cât competent, cu altul (primând criteriul politic şi nu cel valoric), mai mult a complicat lucrurile, fiindcă noul-venit nu a preluat nimic din ceea ce a fost bun la predecesorul său. Degringolada din întreaga societate este vizibilă şi în sistemul educaţional.
Moştenim, ca popor, din tată în fiu, o resemnare mută, care, cu timpul, se transformă în apatie... Aşteptăm...! Nu ştiu ce aşteptăm...!
— Sunteți o bună cunoscătoare a fenomenului literar contemporan, pe care l-ați interpretat și valorizat (pus în lumină) cu obiectivitate și rafinament critic pe parcursul ultimelor două decenii. Anul acesta, v-a apărut la editura Neuma din Cluj-Napoca și-o carte în acest sens, Lecturi în lumină (!superb titlu), care vă conturează un merituos autoportret de critic. Care credeți că sunt principalele direcții în care a evoluat, după Revoluție, literatura teleormăneană, dar și literatura română, în general?
— Am mai spus-o şi în alte rânduri: nu mă consider un critic literar. Sunt un poet şi un dascăl de limba şi literatura română care citeşte mult şi scrie despre cărţile citite, atunci când găseşte în ele lucruri interesante, ce ar trebui cunoscute de cititorul român şi care nu ar trebui să scape din vedere criticilor de anvergură.
Am căutat să descopăr ceea ce este demn de evidenţiat în scrisul „ unor autori ocoliţi de reflectoare, cu acea luare aminte pe care o merită fiecare act creator”, cum bine „m-a citit” criticul Horia Gârbea, în prefaţa la cartea despre care tocmai aţi amintit.
Scriitorii teleormăneni şi români, în general, din vechea generaţie, au continuat să scrie în maniera care i-a consacrat, mergând pe temele şi motivele poetice proprii, păstrându-şi originalitatea, nota personală.
Cei tineri s-au aliniat, în mare parte, postmodernismului, cultivând din belşug versul liber. Multe încercări sunt reuşite, dar toate îmi creează senzaţia că merg pe acelaşi drum, chiar dacă tematic sau stilistic diferenţele sunt inepuizabile.
Libertatea de exprimare şi dispariţia cenzurii au permis pătrunderea, în peisajul literar românesc, a multor elementelor valoroase, dar şi a imposturii.
Existenţa unor scriitori de expresie românească, dincolo de hotarele ţării, este un câştig pentru cultura română, fiindcă aceşti scriitori din diaspora fac cunoscute în mediile, în care trăiesc, valorile spiritualităţii româneşti. Din păcate, aceştia sunt ignoraţi în ţara de baştină...
— De la floarea de măr la floarea de lotus. Așa s-ar putea intitula un eseu critic despre lirica dvs. Ce reprezintă poezia pentru dumneavoastră, Domnița Neaga?
— Frumos titlul potenţialului eseu critic! Dar cine să îl scrie? Lumea e ocupată cu propriile probleme. Şi, întâmplător sau nu, sunt oameni care trăiesc şi fără poezie...
Motivul „florii de măr” îl întâlnim în poeziile din primele mele volume de versuri, pe cel al „florii de lotus”, în poeziile de maturitate, şi nu se ştie dacă, mai tîrziu, nu voi găsi o altă floare care să mă definească...
Ce reprezintă poezia pentru mine? Greu de dat un răspuns la ceva ce pare de nedefinit. Fiindcă poezia e parte din mine, din trupul meu. Cu ea sunt om complet...
Poezia este aşteptare vizionară, o aşteptare în pragul casei sufletului; este comunitate, dar şi singurătate; este un vârf de munte aşteptând crepusculul, dar şi o vale aşteptând primele raze ale soarelui de dimineaţă; o lumină ce se distribuie, dar nu se împarte; poezia este mereu o plecare din mine şi o întoarcere vămuită; poezia este o permanentă despărţire...
— Cărțile care ne-au făcut oameni este titlul unei superbe cărți semnate de criticul Dan C. Mihăilescu. Fiecare dintre noi, avem, așadar, anumite cărți de căpătâi care ne-au înrâurit, ne-au format, practic, și la care revenim de fiecare dată cu plăcere, cu bucuria lecturii dintâi. Care sunt cărțile care v-au făcut om, stimată doamnă?
— Mama a fost şi a rămas singura mea „carte”. De la dânsa am învăţat totul şi ceva mai mult: cum să învăţ! După ce am biruit alfabetul (înainte de a intra în clasa I), mi-am procurat cărţi de poveşti, la început, apoi am citit haotic, tot ce mi-a căzut în mână. În gimnaziu, profesorul de română, Vasile Croitoru, ne dădea lista lecturilor suplimentare, dar, odată ajunsă în biblioteca şcolii, rar ieşeam de acolo doar cu cărţile recomandate. In liceu, bibliotecarul Mircea Podască deschidea şi închidea biblioteca, avându-mă alături (şi ştiind că vreau să fac filologia)... El mi-a sugerat ca în vacanţele dintre anii de liceu să parcurg câte o întreagă literatură, cu tot ce are mai reprezentativ: literatura rusă, franceză, engleză-americană, iar în paralel cu acestea, literatura română. Apoi, la facultate, alte lecturi, alte cărţi. Nu aş putea spune că au existat doar câteva cărţi de referinţă. Din toate cărţile pe care le-am citit, am învăţat câte ceva. Nu mi-a plăcut să semăn cu un personaj anume, să îl copiez... Că a fost bine sau rău, nu voi şti niciodată... !
— Scrieți literatură încă din anii ‛80 și ați publicat până în prezent cinci cărți de poezie (Noaptea ploilor acide, 2000; Călător spre Crucea Sudului, 2002; Muntele din vis, 2013; Floarea de lotus, 2016; Toamna, ca o fregată, antologie de autor, 2017), un Mic ghid ortografic (în colaborare cu Gheorghe Sarău, 2002) respectiv un volum de cronici literare (Lecturi în lumină, 2018), toate fiind receptate favorabil de critica literară. La ce lucrați în prezent? Care sunt proiectele dumneavoastră de viitor?
— Doresc să scot o carte de eseuri critice, scrise în ultima vreme; parte a II-a la „Lecturi în lumină”. Aş mai vrea să adun într-o carte tot ceea ce au scris despre cărţile mele criticii literari consacraţi, dar şi ce au scris confraţii scriitori, care mi-au citit cărţile; acesta e un lucru mai dificil, fiindcă trebuie să caut în presa literară din ultimii douăzeci de ani...
Însă, prioritatea rămâne editarea unui nou volum de versuri, până la sfârşitul anului, sau în primele luni ale anului viitor.
— Vă mulțumesc pentru atenția acordată! Multă sănătate și inspirație rodnică în continuare!