În societatea tradiţională, căsătoria reprezenta cel mai complex

fenomen folcloric, având interferenţă cu toate celelalte manifestări folclorice.

Unele obiceiuri nupţiale maramureşene s-au pierdut sau sunt pe cale de a se pierde sau de a se contamina cu obiceiuri preluate din alte zone ale ţării sau chiar cu tradiţii importate de peste hotare de către cei care au luat drumul străinătăţii. Există teama unor etnologi, folclorişti, antropologi, etnografi cu privire la pierderea tradiţiilor noastre ancestrale.

Dar de fapt avem de a face cu obiceiuri noi, ca expresii active ale spiritului uman, sistemul obiceiurilor nu se pierde ci se află într-o continuă schimbare şi regenerare. Societatea evoluează şi se schimbă simultan şi mentalitatea şi percepţia asupra vieţii. Este greu să mai vorbim despre folclor autentic în cadrul ceremonialului nupţial riturile denaturandu-se prin pierderea semnificaţiei iniţiale. De aceea, practicarea unor obiceiuri de nuntă, capătă cateodată valenţe de ridicol, de kitsch, de nenatural. Se ajunge astfel la un ceremonial nupţial de tip hibrid, de prost gust, în care se păstrează unele tradiţii străvechi şi se imită altele din Occident. Cele mai multe nunţi aveau loc iarna în trecut, în satele maramureşene, în perioada câşlegilor, când muncile agricole erau oprite. Astăzi, majoritatea nunţilor au loc în luna august, în perioada de concedii a celor plecaţi la muncă în străinătate. Nu se fac nunţi în post, pentru că postul implică abstinenţa. Demult, nunţile se organizau marţea, joia sau duminica. Astăzi, majoritatea nunţilor au loc sambăta sau duminica. În zilele noastre nu se mai fac nunţi marţea, pentru că se crede că reprezintă o zi dominată de planeta războinică Marte. De fapt căsătoria reprezintă un rit de trecere, o treaptă în devenire, intrarea în rândul celor aşezaţi, de aceea, facem tot ce trebuie să ne asigurăm că nimeni şi nimic, nici ghinionul, nici vremea rea, nici alinierile nefaste ale planetelor nu ne vor despărţi. În trecut, la nunţile de oameni instăriţi participa întreaga comunitate sătească.

Sătenii erau invitaţi la nuntă de către părinţii mirilor în unele zone sau de către chemători, învestiţi anume, care mergeau din casă în casă, cu colaci mari în mână sau cu palţauă (bâte ritualice frumos ornamentate). Astăzi, mirii sunt cei care invită lumea la nuntă. O grijă deosebită aveau sătenii în alegerea naşilor. Demult, în satele maramureşene exista o singură pereche de naşi, oameni foarte înstăriţi şi cu frică de Dumnezeu, care cununau toţi mirii satului. Astăzi obiceiul s-a schimbat. Fiecare mire în parte îşi alege câte două, trei sau chiar mai multe perechi de naşi. Mirii îi aleg de naşi pe cei care le-au cununat părinţii sau aleg dintre rudenii şi prieteni. În cazuri mai rare, astăzi sunt chemaţi de naşi şi tineri necăsătoriţi. Demult, nunţile aveau loc atât la mire, cât şi la mireasă acasă. Astăzi nunta se face împreună la căminul cultural sau în corturi special amenajate pentru acest eveniment. Doar în unele zone, în cazul nunţilor mici, cu invitaţi puţini, se mai păstrează tradiţia de a face nunţile acasă. În ziua nunţii părinţii mirilor stăteau la intrarea în casă aşteptând invitaţii şi darurile. Demult pomninocul (darul de nuntă) consta într-o traistă plină cu grâu şi o litără de horincă pe Valea Izei , bani când să pornea taljărul , 2 metri de material, prosoape, feţe de masă, în Lăpuş, tacâmuri, oale, veselă, ţoluri, măşâni de dărălit carne, în zona Chioarului . Astăzi nuntaşii oferă bani la nuntă obiceiul de a duce produse a ieşit din uz. Înainte, cei care preluau darurile erau părinţii mirilor. Astăzi, în unele zone, momentul oferirii darului se face cu strigare de către staroste sau naşul mare şi devine un element de prost gust. Neştiind cât va da fiecare mesenii se agită la gândul că va afla lumea suma mică pe care au putut ei să o ofere, spre deosebire de verişorul miresei revenit din străinătate, cu maşină bună şi bani. Darul naşului se strigă primul şi este mereu exagerat, pentru a creşte sumele celorlalţi nuntaşi. Înainte de a pleca la cununie nuntaşii se veselesc atât la mire cat şi la mireasă acasă. În acest timp, caţiva flăcăi cu uiegile de horincă instruţate cu verdeaţă   pornesc după naşi. După sosirea naşilor la casa miresei, nuntaşii se pregăteau de plecarea la cununie. În trecut, mirele trimitea un chemător la mireasă, pentru a anunţa faptul că acesta a pornit spre biserică şi pentru a invita şi alaiul miresei la cununie. Astăzi acest obicei este înlocuit cu ajutorul telefoniei mobile. Este greu să mai vorbim despre folclor autentic în cadrul ceremonialului nupţial din cauza fenomenului de desacralizare, de demitizare, riturile denaturându-se prin pierderea semnificaţiei iniţiale. De aceea, practicarea unor obiceiuri de nuntă, capătă cateodată valenţe de ridicol, de kitsch, de nenatural. Se ajunge astfel la un ceremonial nupţial de tip hibrid, de prost gust, în care se păstrează unele tradiţii străvechi şi se imită altele din Occident. În foarte puţine zone maramureşene se mai păstrează elementele nunţii tradiţionale: cusutul steagului şi al cununii miresei nu se mai practică deloc, învelitul miresei se mai păstrează în unele sate, portul tradiţional al mirilor se mai regăseşte foarte rar la unii miri nostalgici reveniţi din străinătate pentru celebrarea nunţii. De asemenea se mai păstrează strigăturile la mire şi la mireasă, strigăturile cu găina la nănaşi dar cu versurile adaptate zilelor noastre şi conţinând elemente contemporane. Se mai practică iertăciunile către părinţi, mersul la cununie al mirilor dar neînsoţiţi ca în trecut de către două druşte, jucatul steagului în prezenţa întregului alai de nuntă, steag, care nu se mai confecţionează cu mare fast şi petrecere, luând forme de ritual, ci se imprumută de prin vecini. Strigătura cu grâu se mai regăseşte foarte rar, au dispărut ţâpoii (pâini ritualice de nuntă), au suferit mutaţii şi influenţe meniul, dansul şi muzica tradiţională. Pantofii albi ascuţiţi ai mirelui sau ai miresei, cizmele albe ale miresei, seturile de pahare şi sticle din plastic, manelele, păpuşile imbrăcate în miri pe capota maşinilor, prosoape chinezeşti la retrovizoarele maşinilor, floricelele din plastic în pieptul nuntaşilor, coafura cât mai sclipitoare a miresei combinată cu voal scurt până la umeri, sumne scurtate şi plisate în culori preluate din alte zone folclorice, asortate cu topuri paietate, cămăşi populare cu dantele din material plastic, geci din piele cu baticuri şi sumne tradiţionale, kitsch-ul nu pare a lipsi din recuzita acestui rit de trecere. În multe zone, ca să nu spunem ca aproape în unanimitate, ţinuta miresei a suportat modificări. A lepădat costumul popular, înlocuindu-l cu rochia de mireasă din material cât mai sintetic, cu cât mai multe volănaşe, paiete, şi imitaţii de cristale swarovsky. Nici mirele nu rămâne mai prejos, poartă costume lucioase, din fibre sintetice, asortate cu pantofi lucitori, cât mai ascuţiţi în partea din faţă. Naturaleţea miresei a fost înlocuită de machiaje stridente, şi o coafură cât mai împopoţonată, mult sclipici şi floricele din plastic. Solemnitatea intrării în biserică la Sfânta Cununie, pare să apună printr-o asemenea apariţie. Nici numărul mare de naşi nu se lasă mai prejos, de cele mai multe ori naşele devin un spectacol în sine prin ţinută şi coafură. O veche tradiţie englezească spune ca mireasa să poarte la nuntă ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat şi ceva albastru. În trecut la nunţile din Maramureşul Istoric regăseam două dintre aceste elemente. Mireasa purta costumul popular tradiţional nou confecţionat anume pentru acest eveniment. Hainele noi semnificau optimismul şi încrederea în viitor, speranţa în bunul mers al căsniciei. De asemenea, regăseam în portul tradiţional de nuntă şi ceva împrumutat.

Mireasa purta la gât o zgardă scumpă din bănuţi de aur , împrumutată de la o bătrână a satului. Ceva împrumutat semnifica suportul sătenilor şi fericirea viitoare a cuplului. În trecut, mireasa era spălată, pieptănată şi împletită ritualic, purta cunună de flori şi un şlaier alb cu modele multicolore, confecţionat la războiul de ţesut. Astăzi, unele mirese poartă cununa din flori de plastic, căreia îi ataşează un voal scurt, de asemenea din material plastic, un element de tip kitsch. Au coafuri din cele mai sofisticate şi mai elaborate, realizate în saloanele de frumuseţe, sunt cât mai tapate şi mai sclipitoare. Cununa nu reprezenta doar un semn al distincţiei, ci era şi simbolul neprihănirii şi al curăţeniei miresei în trecut. Astăzi, această semnificaţie s-a pierdut. După cununie, la casa unde avea loc nunta sau la intrarea în Căminul cultural, mirii erau aşteptaţi de către două femei care ţineau în mână ţâpoi, pâini ritualice cu numele mirilor înscris pe ei.  S-ar putea crede că în cadrul nunţilor contemporane, tortul este cel care preia funcţia şi valoarea ritualică a ţâpoului. Demult, la intrarea în casă o femeie cu voce bună, arunca peste capetele tinerilor însurăţei boabe de grâu dintr-un blid, ca să aivă noroc , urand cu versuri specifice, graul fiind considerat un simbol al hranei nemuririi, al iniţierii, al uniunii, al binecuvantării şi al fertilităţii. În zilele noastre grâul se cultivă în Maramureş din ce in ce mai puţin. De aceea boabele ritualice de grâu au fost înlocuite cu cele din orez, orezul purtând valoarea simbolică de prosperitate, belşug, fertilitate, jertfa spiritelor malefice, pentru a le îndepărta de căsnicia mirilor. Mai rar, în unele zone grâul şi orezul au fost înlocuite cu confetti. Spartul veselei reprezintă o tradiţie care presupune să sacrifici diverse piese, căni, farfurii, pahare, întrucat cioburile se crede că aduc noroc. În unele zone acest obicei este adaptat. În Ţara Lăpuşului, stegarii sau mirele întorcandu-se de la cununie, trec pragul casei sub care se află puşi cărbuni şi au datoria de a sparge cu bâta de la steag, farfuria care se află aşezată deasupra uşii ca să aibă mirii noroc. ”Farfuria trebe să se spargă şi să se spargă rău. Vorva aşa o fo, că ar fi avut noroc de să spărgea, era bătaie la nunţi dacă nu spărgei farfuria, era scarbă” . Astăzi obiceiul a suferit mutaţii. Farfuria a fost înlocuită cu cele două pahare de sticlă, uneori adevărate elemente de tip kitsch, de mari dimensiuni, poleite în aur, cu numele mirilor sau cu diferite simboluri nupţiale pictate pe ele. Mirii, înainte de a intra la căminul cultural, au datoria de a goli şi de a sparge aceste cupe umplute cu vin sau cu şampanie pentru a scăpa de ghinion în noua căsnicie. Sunt nunţi care primesc eticheta de kitsch de la o primă privire. Unele nunţi săteşti abundă în baloane colorate, de diferite dimensiuni, în formă de inimioară, cu confetti în interior, inscripţionate pe dinafară, umplute cu aer sau cu heliu; sunt prinse deasupra mesei mirilor, pe lângă masa acestora, pe pereţi, la intrarea in sală şi legate de spătarele scaunelor. Pentru aceste aranjamente recomandate de „experţi” părinţii mirilor plătesc sume consistente. Demult sălile erau ornamentate cu cergi colorate lucrate manual, iar in spatele mesei mirilor era aşezată o icoană cu Cina cea de taină. Astăzi totul abundă în elemente de tip kitsch. Sala este zugrăvită sau tapetată în culori stridente, stălpii, mesele şi scaunele poartă straie de sărbătoare, neapărat satinate şi obligatoriu încărcate de fundiţe de prost gust de diferite culori. În trecut, pe fiecare masă se afla câte un ţâpou (o pâine ritualică de nuntă) înstruţat. La deschiderea mesei, naşul mare are datoria de a rosti rugăciunea Tatăl nostru şi de a închina un pahar de horincă, rostind urarea: Să aivă mirii năroc!  Demult se găseau pahare doar la masa mirilor şi a nănaşilor. Aceştia închinau pentru norocul noii familii. Ceilalţi nuntaşi închinau direct din uiegile de horincă, înstruţate cu verdeaţă. Obiceiul de a închina din sticlă a fost înlocuit apoi de obiceiul de a închina cu toţii din acelaşi pahar, umplut cu ţuică de către doi cămăruşi (paharnici) anume învestiţi în această funcţie. Fiecare mesean închină şi urează noroc mirilor. Mai recent se folosesc pet-urile pentru băuturi, paharele din plastic pentru fiecare invitat iar pe lângă ţuica tradiţională se servesc vin de casă, lichior sau chiar băuturi fine. Mirii inconjurau mesele de trei ori, cu câte un ţâpou în mană, realizând astfel cercul magic de protecţie al noii familii. Din nefericire, acest interesant ritual s-a pierdut în zilele noastre. Meniul tradiţional în Maramureşul Istoric consta în laşte-n zamă (supă de carne cu tăiţei), ptiroşte (sarmale), pancove şi fancuri (gogoşi), ţâpoii împtistriţi cu busuioc , serveau drept pâine. Meniul tradiţional din Ţara Lăpuşului şi Ţara Chioarului era compus din plăcinte cu branză şi carne afumată de porc şi mai tarziu gulaş cu carne de oaie, sarmale şi levişă pă găină (supă de carne), pancove. Astăzi meniul de nuntă de la sat este similar cu cel de la o nuntă urbană: se servesc aparativ (aperitiv), supă de carne, cartofi cu grătar, carne de pasăre cu cartofi, sarmale, salate, cioarbă pă perişoare (ciorbă de perişoare), prăjituri (în special Buturuga, Beţiva şi foile cu miere), torturi colorate. În unele sate au fost adoptate chiar meniuri sofisticate in stil italian, importuri preluate de către cei care lucrează în străinătate. Astfel, spre exemplu, gulaşul tradiţional a fost înlocuit cu o friptură în sos de şampanie sau cu sos gorgonzola.
    Taraful tradiţional era compus în trecut in Maramureşul Istoric din ceteră, zongoră şi dobă.
Actualmente foarte puţine nunţi mai păstrează specificul tradiţional. Avem de a face cu o contaminare a tarafului tradiţional, se aduce orchestră şi se cântă la microfon muzică lăutărească. In Lăpuş, Chioar şi Codru demult se cânta cu vioară, braci, gordună, taragot, clarinet. Astăzi s-a renunţat la orchestra tradiţională în aceste zone, s-au adus importuri precum: vioară acustică amplificată sau electronică, saxofon sau alto, solist vocal, orgă, tobe electronice. La nunţile tradiţionale nuntaşii se prindeau în dans pe Feciorescu, Învartita, Ciurelu’ şi Dansul ursului. Dansurile tradiţionale arhaice sunt pline de încărcătură ca simbol al celebrării, al manifestării explozive a instinctului vieţii, de contopire dincolo de timp, de eliberare in extaz. În ritmul tobei se producea acea stare de eliberare, de înălţare spirituală, de bucurie şi extaz şi manifestare a expresiei culturale. Astăzi observăm la nunţi o formă de denaturare, de subcultură, unduiri lascive în ritmuri de manele şi ţopăieli pe forme alterate de tango şi sârbe. Muzica este amplificată, sonorul este la maxim, astfel încat să le răsune invitaţilor în urechi chiar şi a doua zi.
Sunt invitate binecunoscutele formaţii de manelişti, dedicaţiile la manele curgând până în zori de zi.
Toţi invitaţii dansează aşa - numitele sârbe deşi puţini cunosc paşii dar saltă aruncându-şi picioarele din stânga în dreapta.
    În timpuri străvechi, căsătoria era considerată o convenţie socială, tinerii trebuiau să aibă acelaşi statul ierarhic şi financiar. Nu se puteau căsători un tanăr de nemneş (de neam) cu o fată de răi (de neam slab). Feciorul trebuia să aibă ca zestre – pământ, sau loc de casă, animale, bani. Contribuţia fetei consta în: ladă de zestre, pământuri, şi animale. De asemenea, fata trebuia să aibă calităţi morale şi estetice: să fie tanără, cuminte, frumoasă, isteaţă, înţeleaptă, blândă, harnică. În zilele noastre căsătoria are cu totul alte fundamente, este bazată mai mult pe dragoste şi pe dorinţa celor doi tineri de a-şi petrece existenţa împreună. Existau şi mai demult cupluri de indrăgostiţi ai satului şi nu rareori părinţii se împotriveau căsătoriei. În aceste cazuri se practica furtul miresei sau fuga mirilor. Bisericii i s-a părut un act anormal şi de aceea a luptat impotriva lui cu toată puterea, fără să reuşească să-l stârpească. La origine ceremonialul răpirii constituie un rit de trecere la multe popoare indo – europene, compus din două etape distincte: separarea de familia sa şi integrarea în noua familie, pe cale rituală. Răpirea miresei reprezenta mijlocul cel mai rapid şi eficient de a scurta distanţa ce separă două familii, două sate sau două etnii diferite.  Insă in trecut furtul miresei reprezenta la unele popoare şi un act barbar din cadrul ceremonialului nupţial. Mireasa era furată şi necinstită de câte un clan rival chiar în noaptea nunţii în cazul în care mirele nu dispunea de suficienţi bani pentru a o răscumpăra. Corespondentul raptului de demult al miresei se practică la nunţile de astăzi sub denumirea de furtul miresei. Nunţile mai recente capătă valorile unui adevărat spectacol astfel că dintr-un gest barbar, furtul devine un joc. În mod tradiţional mireasa se fura inainte de miezul nopţii. În Maramureşul Istoric, la nunţile de demult, acest obicei nupţial nu era cunoscut însă a fost preluat din zonele urbane în ultimii ani. Cei care fură mireasa sunt in general prietenii mirilor, aceştia prezintă pantoful miresei şi cer o recompensă, whisky-ul fiind în topul preferinţelor. Întreaga tradiţie există pentru ca mirele să realizeze şi să demonstreze cât de mult
işi iubeşte şi cât de mult îi simte lipsa miresei. La nivel simbolic, nu plata în sine contează ci dorinţa mirelui de a fi alături de mireasa lui pentru totdeauna. Mirele negociază iar răpitorii acceptă sau ridică miza, pană se ajunge la un acord. Din nefericire, scena furării miresei reprezintă un kitsch tras la indigo la majoritatea nunţilor. Mireasa se lasă ”răpită” nu inainte de a-i comunica soţului locaţia unde va fi dusă, de obicei într-un bar unde ţopăie puţin alături de caţiva prieteni, soseşte ginerele, plăteşte consumaţia, iar răscumpărarea constă in cateva sticle de băutură şi o declaraţie de dragoste făcută la microfon miresei. Uneori au devenit ilare şi desuete versurile atât de binecunoscute:

Mireasă, cunună ta,
Pune-o-n cui să te jelea
Să te jelea numa o lună
Că n-ai fo fată nebună.
Să te jelea numa un an,
Nu te-o ruşinat şohan.

Aceste versuri se pretau în trecut, când fata îşi păstra fecioria pană în ziua nunţii, când ea trebuia să fie neprihănită la cununie, astăzi însă aceste versuri sunt lipsite de sens şi de incărcătură simbolică.
Şi ritualul de dezgătare al miresei s-a pierdut în majoritatea zonelor din Maramureş. În zonele
în care se mai păstrează, acest obicei pare să-şi fi pierdut semnificaţia iniţială, de trecere a miresei in rândul femeilor căsătorite. În trecut, după miezul nopţii, miresei i se lua cununa de pe cap de către o femeie în vârstă şi după multe refuzuri, încercări şi insistenţe, i se aşeza un batic, ca simbol al statutului marital. Acum acest obicei pare lipsit de esenţă, în condiţiile în care, miresei i se acoperă coafura sofisticată inspirată de pe internet sau din reviste şi în condiţiile în care poate ea nu mai trăieşte de multă vreme în lumea satului, a devenit femeie cu mult timp înainte, a părăsit casa părintească şi trăieşte la oraş sau în străinătate, deci a lepădat demult baticul. Căsătoria este momentul crucial în organizarea conceptuală şi practică a etapelor duratei telurice a omului, moment culminant al integrării în destinul individual ideal.  Ea reprezintă o schimbare a statutului relaţiilor sociale ale individului, trecerea de la un sistem de relaţii de familie şi de grup la alte relaţii familiale cu implicaţii în comportamentul protagoniştilor, interesul căsătoriei nu este legat doar de iubirea celor doi tineri, ci este legat şi de avere şi de necesitatea ca noua familie să contribuie la perpetuarea neamului.




Bibliografie


*** Revista Memoria Ethnologica, Nr. 21 – 22 – 23, 2007, Nr. 24 – 25, 2007, Nr. 34 – 35, 2010,
Nr. 46 – 47, Nr. 2013, Editura Ethnologica;
Pop, Mihai Pop, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar romanesc, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1978, pag. 181;
Moles, Abraham, Psihologia kitsch-ului: arta fericirii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980;
Hermann, István, Kitsch-ul, fenomen al pseudoartei, Editura Politică, Bucureşti, 1973;
Mate, Gavril, Universul kitsch-ului, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1985;
Marian, Simion, Florea, Nunta la romani, Editura Saecului I. O., Bucureşti, 2000;
Revista Ethnos, nr. 4, Bucureşti, 1994;
Evseev, Ivan, Simboluri folclorice, Editura Facla, Timişoara, 1987;
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri, Editura Vox, Bucureşti, 2007;
Chevalier Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. I – III, Editura Artemis,
Bucureşti, 1995.
Arhiva C.J.C.P.C.T. Maramureş;