Zilele astea pe când priveam la vânzoleala politică din jurul meu etalată obscen pe toate radiourile,ziarele şi televiziunile, mi-am amintit de o întâmplare mai veche pe care mi-a povestit-o un bun prieten de-al meu, pictorul Petru Dumbrăveanu şi care se potriveşte cât se poate mai bine cu vremurile în care trăim.Iată întâmplarea respectivă:

Într-un sat din Ardeal, nici mai răsărit, nici mai prăpădit ca altele, pe vremea socialismului, trăia un tată pe care-l dăruise Dumnezeu cu un fiu pe nume Niţu. Şi îşi iubea copilul, ca toţi părinţii, ca pe ochii din cap. Şi-a crescut copilul cu drag, şi dorindu-i tot binele de pe lumea asta, a făcut sacrificii fără număr pentru a-l face om mare, de talie republicană sau măcar judeţeană dar n-a fost să fie!

La dat la şcoală da’ lui Niţu nu i-a prea plăcut cartea dar băutura, femeile şi chefurile cu prietenii,da. Aşa că tatăl său, după îndelungi şi repetate încercări, văzând că risipeşte orzul pe gâşte, cu durere şi mare acreală de inimă s-a hotărât să-şi ţină feciorul pe lângă el şi să-l înveţe el, meseria sa, ca să aibă şi el un rost în lume.

Am uitat să vă zic că tatăl lui Niţu lucra în cadrul cooperaţiei ca şi cârciumar calificat, cu şcoală profesională de alimentaţie publică. Asta, şcoala de alimentaţie publică era pe lângă cele patru clase primare terminate pe vremuri în sat. Aşa că şi-a făcut el socoteala că decât să dea banii aiurea pe dascăli şi şcoli înalte şi fără rost, mai bine îl ţine pe băiat pe lângă el şi la vremea cînd i-o veni rândul la pensie, acesta să-i ia locul şi să ducă mai departe stindardul singurului sector de pierzanie legal aprobat în raiul socialist. Că tatăl avea dreptate se vedea de la o poştă cu ochiul liber, nebenoclat. Păi spuneţi şi dumneavoastră, ce s-ar fi întâmplat dacă Niţu mergând la şcoală ar fi ajuns să zicem, neurochirurg? Unde să practice neurochirurgia în sat? Pe raţele de pe baltă, pe vaci, pe porci, pe câini? Sau să repare la cap nişte babe amărâte? Să-şi trepaneze consătenii şi să-i transforme din credincioşi în atei după cum cerea partidul? Nici asta nu se putea pentru că tendinţa spre ateism a consătenilor săi era deja pe un trend ascendent de când cu venirea noului preot al satului, părintele Voicu, creştin adevărat, care de frica lui Dumnezeu se îmbăta în trei schimburi fără pauză, fără învoiri, recuperări, zile libere, duminici, concedii fie ele şi medicale! Sau să ne gândim, de exemplu, ce-ar fi făcut Niţu dacă ar fi avut o diplomă de MBI? Ar fi optimizat troaca porcului? Ar fi plantat grâu ramificat ca tovarăşul academician sovietic Lîsenko, prietenul lui Miciurin cel care inventase fasolea cu gust de gutui şi cireşele cu gust de varză? Sau dimpotrivă s-ar fi lăsat furat de mirajul morganic al cercetărilor genetice, încercând să creeze soiuri de mere care dau lapte sau albine aşa de evoluate încât să simtă mirosul gândurilor nesocialiste păcătoase şi să-i înţepe pe oameni atunci când aceştia se gândeau la dolari?! Evident că răspunsul la aceste provocări ale viitorului era nu. Aşa că Niţu după ce şi-a sfârşit bruma de clase obligatorii, a rămas în sat să-şi ajute tatăl, trăindu-şi din plin tinereţea în chefuri cu prietenii, cu femei, în beţii năpraznice, aşa cum îi stă bine unui român de fală. Şi viaţa ar fi mers înainte liniştită ca o văduvă frumosă , stătută şi sigură pe ea ,care tocmai a pus mâna pe un minor vânjos şi-l ţine închis în şură pentru amantlâcuri şi alte plăceri vinovate.

     Într-o vreme însă cârciumarului i-a venit ideea, mustită-n creştetul său , de Aghiuţă sau alţi membrii ai găştii sale întunecate aflate la putere, cum spuneam, i-a venit ideea , să se motorizeze ca să-şi rentabilizeze afacerea. Şi asta pentru că nu-i mai convenea să care lăzile de băutură cu autobuzul care făcea cursa judeţeană regulată (RATA) sau cu camionul ceapeului, fiindcă depindea prea mult de toanele şoferilor şi în acelaşi timp toată lumea din autobuz trăgea cu ochiul la marfa, la calitatea şi cantitatea ei de parcă erau la cinema sau la teatru, bineînţeles dându-şi cu părerea , de parcă în costul biletului de autobus era inclusă şi vizionarea aprovizionării cu băuturi alcolice a cârciumii respective. Astfel se pierdea din farmecul , magia, misterul şi surpriza care sunt specifice oricărui local care se respectă şi care învăluiau crâşma ca o perdea fumigenă, permiţând celor doi iluzionişti-tatăl şi fiul-să-şi ducă până la capăt scamatoriile lor financiare secrete. Din această cauză şi nu din cauza misterului inexplicabil al surâsului Giocondei lui Leonardo Da Vinci, cum aţi fi tentaţi să credeţi, cei doi s-au hotărât să-şi cumpere o căruţă şi doi cai, pentru a se putea aproviziona cu băuturi alcolice şi etilice de la depozitele şi magazinele aflate în oraşelul din apropiere situat la câţiva kilometri. Trebuie însă să fim sinceri şi să recunoaştem că ideea motorizării transporturilor de băuturi cu ajutorul căruţei şi cailor nu le venise celor doi cu totul şi cu totul întâmplător ci ea se baza pe un calcul precis elaborat de nişte minţi lucide şi detaşate, într-un fel asemănător cu răceala siderală a chirurgului aflat într-o operaţie pe cord deschis care încearcă să economisească viaţă tăind nemilos în carne vie. Aşa că cei doi,tatăl şi fiul au trecut îmediat la acţiune. Au cumpărat o căruţă mai veche care să nu pară făloasă dar încăpătoare şi rezistentă iar Niţu a plecat de urgenţă la oraş, la târg , înarmat cu un purcoi de bani împachetat într-o hârtie de ziar şi ascuns pe fundul unei sacoşe printre haine de schimb , pachetul de mâncare dar şi o pereche de pantofi,,cioc de raţă’’ care erau moderni pe vremea aceea. Conform înţelegerii secrete cu tată-său, Niţu urma să cumpere un cal nici prea tânăr nici prea bătrân,nici urât dar nici prea frumos , nici armăsar pur sânge dar nici mârţoagă taman aşa cât să nu bată la ochi. Toate bune şi frumoase dacă socoteala de-acasă s-ar potrivi cu vrabia de pe gard dar destinul supărat pe faptul că fusese tras pe linie moartă de calculul rece şi interesat al celor doi:tată şi fiu a decis ca Niţu să se întâlnească cu nişte foşti colegi de profesională şi de bucurie să tragă un chef până aproape de spartul târgului. Aşa că suma de bani se cam micşorase, am putea spune că direct proporţional cu cât se înroşiseră ochii lui Niţu. În fine într-un târziu clătinându-se uşor , aşa, cam ca o trestie umblătoare Niţu nimeri târgul de animale care acum era pe sfârşite şi întrebând în stânga şi dreapta ajunse la un ţigan care vindea o pereche de cai cât se poate de potriviţi pentru banii care-i mai rămăseseră. După o scurtă târguială care a durat tot atât cât o pensie de ceapist Niţu scăpă de bani şi se trezi cu o funie legată de căpăstrul celor doi cai . Şi cum avea de mers destul până acasă, cam un ceas dacă erai treaz şi trei dacă erai ,,preocupat’’, o porni pe drumul de întoarcere cu un mers mai legănat dar apăsat şi merse şi merse cale de vreo două ceasuri ceea ce spune totul despre gradul de ,,încărcătură’’ şi ,,preocupare’’ pe care-l avea. Lui Niţu viaţa i se părea frumoasă, fluiera vesel şi deşii i se părea lui că cei doi cai sunt cumva şovăielnici îşi spuse că asta-i din cauză că erau emotivi şi un pic stresaţi fiindcă începeau o viaţă nouă la casă nouă şi e normal să fie aşa. Ajun acasă ,mândru îi prezentă cumpărătura lui tată-său şi aşteptă verdictul. Crâşmarul se apropie de cai ca un cunoscător, le băgă mâna în gură ca să-i caute de dinţi şi să vadă cam câţi ani au, se uită la potcoave, la copite , la greabăn, la coadă şi apoi părându i-se lui ceva ciudat îşi întinse mâna la ochii cailor, întâi la unul şi apoi la altul şi după câteva fluturări de palme şi mişcări bruşte ale braţelor se întoarse roşu la faţă, cu ochii înjectaţi şi plin de furie urlă la Niţu: ,,Bă, caii ăştia sunt orbi!’’. La toate astea Niţu cu un calm imperial, ridicând cu nepăsare din umeri i-a răspuns cu nonşalanţă : ,,Da, ce? I-am luat pentru cetit, mă tată?’’. Ce s-a întâmplat mai departe nu interesează pe nimeni şi poate nu mi-aş fi amintit de povestea asta dacă nu m-aş fi uitat în jur. Şi văzând eu, atâţia aleşi nepricepuţi, atâţia miniştri încurcă lume şi atâţia alţii care nu văd greutăţile în care se zbate poporul ăsta şi nici nu le pasă îmi pun şi eu întrebarea:,,Oare de ce i-am ales şi pus pe funcţii pe ăştia când vedem că sunt orbi la durerile noastre?Pentru ce i-am luat? Pentru cetit?!’’