(Petronela Apopei-Ignat – iubită în albastru – Ed. eCreator, 2018)

             Există o nevoie a Creaţiei, există un rost al Creaţiei – există cauza şi efectul Creaţiei. Nu mă refer aici la Dumnezeu, la ceea ce e prestabilit, ci la ceea ce putem face noi, urmându-L. Privind aflarea noastră în poezie, aceasta se întâmplă exact în actul Creaţiei, o ştim şi de fapt ne determină. Alături de imboldul de a ne redescoperi permanent, nelămurindu-ne nicicând spre a ne fixa pe nişte coordonate poate pentru simplul motiv că acestea ar fi inexacte.  
             Nu cred să fie sau să fi fost poet care să nu conştientizeze funcţia sa chiar şi involuntară într-o matematică amplă a Creaţiei. Petronela Apopei-Ignat chiar insistă pe această latură existenţială. “iubită în albastru“ cum se recunoaşte, în îndrăzneala sa frumoasă, înainte de a se demonstra în acest sens, poeta tratează foarte serios problemarica – ar fi corect: enigmatica! – Creaţiei.
             “Luminează, poetule!“: “Luminează, Poetule!/ Ca un fulger prin norii ciudaţi,/ Ca o rază prin muguri miraţi,/ Luminează, Poetule!// Luminează, întinde mâna ta spre margini de lume/ Şi scoate din neagra genune/ Căldura, chemarea spre cer.../ Susură cuvintele-n taină,/ În taina-mpăcării, legându-le cu o sfoară din virgule./ Şi ţine pe umerii tăi universul/ Cu bolta senină, cu îngeri râzând,/ Aruncă minciuna în focul cel veşnic/ Şi gâdilă dracii... din când în când.../ Aşează-ţi mâna fierbinte pe-obraz lăcrimat,/ Când capul cel trist ţi se-aşează pe umăr/ Şi fie-ţi amprentă, sărutul furat/ Clădeşte-n castele alint fără număr...// Luminează, Poetule,/ Căci ţie ţi-a dat Creatorul lumină/ Ruptă din Sine.../ Ca tu să faci bine/ Cu necuprinsa şi nestinsa LUMINĂ! “


             Înscrierea amprentelor sufletului pe această tablă de materii a noului programatic, are o gestică şi o imagistică admirabile. În senzaţii şi culori care n-au cum se pierde, care n-au cum se topi. Îndemnul la (i)luminare porneşte din dorinţa sinceră, din meditaţia asupra propriei fiinţe. Construcţii inspirate îi sprijină demersul aprioric implicit mersului mai departe. Limbajul e unul productiv dar nu printr-o complexitate gen puzzle, ci prin tehnologia deloc simplă aşa cum s-ar crede, a firescului.
             Vine partea defăşurării în profunzimea gândurilor dezlănţuite, unde intimitatea este adusă de după o perdea a cărei justificare iniţială ar fi fost cel mult de a da bine într-un cadru incitant… “Ai sânii ca zăpezile, femeie,/ Căzând argint lumină peste lume,/ În cratere de dor născuşi idee/ Dorinţelor de viaţă le-ai dat nume...// Iar mâinile-ţi brodează nopţi cu lună,/ Cuvinte-n vers se ţes, încununate/ Căci Dumnezeu n-a ezitat să-ţi pună/ Tandreţe-n tot... ce-ndeamnă la păcate// Şi lacrimi curg rotunde, umplând ochii,/ Când fericirea iute dă târcoale,/ Femeie cu surâsul plin de şotii,/ Mi-eşti dorurile toate, ancestrale...“ (Femeie…).Cum mă-mpac eu mai rar, mai greu, cu versul clasic, dar aici nu pot spune nu!
             Şi în fine, piesa de rezintenţă a cărţii, care oferă şi titlul acesteia: “M-ai iubit îmbrăcată-n albastru,/ Da... îmbrăcată în parfumul meu ,,Divine" albastru/ Şi în pandantivul albastru/ Şi în cerceii mei albaştri.../ Şi cu şoapte şi doruri fierbinţi şi albastre,/ Desenând poezii pe corpul meu fierbinte/ Şi prinzând în palme lumina zilei de vară,/ Doi sori zburdalnici şi obraznici/ Ce râdeau, râdeau alintaţi de măreţia ta.../ Atât de sălbatică, tandră şi caldă.../ Şi m-ai iubit dezbrăcată-n albastru...“ (Iubită-n albastru).
              Repetitivitatea albastrului, aproape obsesivă – sau sigur obsesivă ! – terecând prin toate ‘instituţiile’ proprii feminine, ale desigur albastrului. Şi culminând cu ce?  Păi culmea, lăsând la o parte toate efectele rezultate, tocmai cu (tot) albastru.
              Dragă poetă Petronela Apopei-Ignat, întâmplător sau nu, am ce am şi eu cu albastrul, în felul meu, desigur; chiar şi doar pentru aceea, astfel de poezie îmi atinge frumos firea-mi !