(Nicolae Crepcia – Cărare prin rai – poeme haiku – Ed. CronoLogia, 2018)

             „singurul organ/ ce-l pot dona, chiar/ acum,/ e poezia”. Acesta fiind poetul conştient că se află la o binecuvântată intersecţie cu el ca om. Şi atunci „Cărare prin rai” îşi face cum altfel decât prin esenţa spiritului.
             Nicolae Crepcia alege de astă dată, cea mai scurtă formă cunoscută în literatură, aceea provenită din Ţara Soarelui-Răsare, şi a cărei frumuseţe a cuprins în secole întreagă lumea. Haiku-urile au darul de a face privit altfel universul, ca şi cum acesta s-ar afla pe punctul naşterii sale. Oriunde te uiţi vezi sclipirea ideatică şi imagistică în faţa căreia ai seninătate dimpreună cu uimire... „uite răsare/ cum o plantă soarele/ şi înfloreşte”; „livada-n extaz/ până-n cer luminează/ flori albe de prun”.
             Conotaţiile sunt diverse, cam de peste tot din cuprinsul vieţii. Este prezentă credinţa: „zori înluminaţi/ Iisus mă mângâie cu/ raza iubirii” şi, nu ca pe o justificare ci ca pe o întărire a acesteia, a contopirii cu sinele, are loc mărturisirea: „ca-ntr-o batistă/ păstrez în acest poem/ plânsul luminii”. Cum de se întâmplă acestea...: „aripi de înger/ îşi deschide cuvântul/ să fie perfect”.
             O interesantă apropiere de Eminescu, în intuirea acestuia a relativităţii pe care mai apoi Einstein avea s-o aducă din poezie în matematică spre reconsiderarea fizicii...: „cât timp lumină/ în urma sa curbează/ steaua ce moare”.


            Iată o minunată întruchipare aforistică: „într-o lacrimă/ cum într-o clipă-/ ncape/ lumea întreagă”. Într-adevăr, reducerea cosmică la nivelul celulei sufletului.
            La un moment al schimbării necsare în repetabilitatea viului, poetul ne arată: „cruci negre pe cer/ toamna începe să/ plângă/ vine tăcerea”.
            Ceea ce se adaugă în acest pastel de logică şi sentimente te lasă fără graiul de a comenta: „de-aceea-s pustiu/ oriunde pleci, cu tine,/ iei sufletul meu” – asta în interiorul fiinţei fiind; iar pe afară...: „atâta pace-i/ în păduri că-n ele-/ auzi/ respirând sfinţii”. Sau: „uite cum plouă/ Dumnezeu zâmbeşte/ în/ fiecare strop”, precum şi: „izvor în codru/ acolo a poposit/ însetat Domnul”.
             Fără îndoială, iubirea în formele sale cele mai limpezi, în fapt supremaţia noţiunii de iubire, este tema principală a poetului. Împreună cu alternanţa întrebări/răspunsuri, care are un farmec menit să îi dea minţii un rost real.
             Astfel: „nu-i poezia/ ca-n Babilon grădina/ semiramidei?”; „despărţindu-se/ trupul redevine lut/ sufletul undă”.
             Aş încheia astfel această invitaţie la lectură: „când nici nu mai/ speri/ în ultimul tău gând,/ brusc,/ revelaţia”. Şi câtă dăruire a trăirii până la devorare: „tragi de funia/ inimii mele – clopot/ să vezi cum cântă.
             Îmi pare nespus de bine să-l găsesc pe Nicolae Crepcia în această ipostază inedită, care vine să completeze o personalitate remarcabilă. Mulţumesc, prietene!