Am avut dintotdeauna  o strânsă legătură cu rudeniile mamei mele. Periodic am făcut parte din sat, astfel mi-au rămas întipărite în minte, poveşti şi amintiri de-ale mele şi de-ale mamei mele povestite de părinţii ei. Am avut prilejul să intru în peisajul mirific al satului de care nu m-am putut despărţi niciodată, cel puţin în gând. Se întâmplă majorităţii oamenilor, să rămână cu nostalgia trecutului, a copilăriei, a primilor paşi într-o viaţă lucidă.
     Bunicii din partea mamei mele, cu nume de sfinţi, Gheorghe şi Maria, aveau o gospodărie bine închegată pentru acea vreme. Bunicul Gheorghe, născut într-un sat din actualul judeţ Satu Mare, localitatea Mecenţiu, sat atestat documentar  încă din 1414,era un loc considerat sfânt, în sat existând o manăstire de călugăriţe, care în timpul lor liber, ajutau oamenii bogaţi la muncile câmpului, în schimbul alimentelor necesare. În urma invaziilor tătare repetate, localitatea a fost nimicită. Urmaşii celor rămaşi s-au întors, luptând pentru consolidarea celor trei confesiuni existente în sat: reformată, romano-catolică şi greco-catolică.


      Pe la 1899, când se naşte bunicul meu Gheorghe, în Er-Mindszent, aceasta era denumirea atunci, care ar însemna, locul sfânt de pe Eriu, în ţară existau deja manifestări de solidaritate pentru unitatea noastră naţională. Chiar la Roma, exista în acel an, o manifestare de solidaritate italiano-română, prilej cu care se depune o coroană de bronz la Columna lui Traian.
Au fost ani de frământări sociale, răscoala de la 1907, primul război mondial, marea criză economică mondială şi culminând cu cel de-al Doilea război mondial.
Primele clase,evident, le face în satul natal, unde existau de asemenea trei şcoli, fiecare afiliată unei biserici.
În acelaşi sat s-a născut în 1877, poetul maghiar Ady Endre, unul dintre cei mai mari poeţi revoluţionari maghiari ai secolului XX. La naşterea bunicului, tatăl poetului s-a oferit să-l boteze, deci să-i devină naş, legând o mai strânsă prietenie cu tatăl lui. Şcoala a făcut-o în limba maghiară şi română în funcţie de contextul politic.
La vârsta adolescenţei rămâne acasă cu cei doi fraţi şi cu mama lui, tatăl fiind plecat în război. Sora şi fratele erau mai mari putând astfel susţine gospodăria în lipsa tatălui. Cu tot războiul şi neajunsurile pricinuite de lipsa bărbaţilor din sat, se ţineau obiceiurile şi tradiţiile şi jocurile adolescentine. Băieţii cei mari aveau concursurile-pariu de promovare a puterii, dexterităţii şi îndemânării. Unul dintre acestea era şi ridicarea unei greutăţi de 50 kg. din vică, de obicei un sac cu grâu. Într-un butoi sau o oală mare, se puneau cereale, ei stăteau în acest vas cu picioarele apropiate şi din această poziţie trebuiau să ridice sacul de 50kg ( o jumătate de maje).
La acest concurs participau băieţi de 18-19 ani, suficient de puternici şi curajoşi. La un astfel de concurs-pariu a participat şi fratele bunicului care atunci avea 19 ani. Forţându-şi coloana vertebrală peste măsură, aceasta a cedat, şi peste câteva zile şi-a dat obştescul sfârşit în floarea vârstei. La acest concurs nu aveau voie să poarte cingători sau curele care să le ţină spatele. Nu era singurul care o păţi-se, dar mulţi dintre ei au rămas cu dureri de spate toată viaţa. După această întâmplare, pariurile s-au rărit spre bucuria părinţilor care n-au apucat să-şi vadă copii nenorociţi.
           Zvonul de Unire a Transilvaniei cu Ţara ajunsese în toate localităţile, chiar dacă sursa de informare era minimă. Prin viu grai, prin presa puţină la acea vreme, dorinţa lor de eliberare, de libertate şi unire era tot mai arzătoare. Nimic nu le umbrea această dorinţă, ba dimpotrivă, intrarea României în război, împotriva statului bicefal, a declanşat manifestări fără precedent a sentimentelor patriotice şi hotărârea poporului român de a accepta şi sacrificiul suprem pentru realizarea acestei unităţi. Mii de soldaţi au trecut din Transilvania şi Bucovina, peste Carpaţi, pentru a se înrola în armata română. Luptele grele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz au avut un rol hotărâtor pentru idealul de unitate naţională. Pe fondul acesta de luptă pe care poporul l-a dat pe toate palierele; cultural, social, militar, diplomatic etc. poporul a prins curaj dorind tot mai mult unirea.
În toamna anului 1918, Imperiul Austro-Ungar s-a prăbuşit din temelii, iar când s-a dat publicităţii textul convocării Adunării de la Alba Iulia, în 20 noiembrie, text tipărit în 12000 de exemplare, toată suflarea românească s-a pus în mişcare. Mii de ţărani, muncitori şi intelectuali, au pornit spre Alba Iulia, ducând cu ei steaguri tricolore.
Acest moment a dat curaj tuturor şi mai ales celor tineri care-şi doreau o altfel de Românie.
Sute de oameni din partea de nord-vest a Transilvaniei, au luat drumul Albei. Printre acei tineri curajoşi era şi bunicul Gheorghe, care împlinise de curând 19 ani. Tatăl lui abia se întorsese din război purtând în suflet aceeaşi dorinţă de libertate şi unitate.
În sat erau mai mulţi unguri decât români astfel că au pornit doar doi tineri, dar s-au înţeles cu alţii din satele vecine să plece împreună călare. Şi-a ales un cal bun de „trăsură”, adică unul mai tânăr care să reziste drumului de trei zile. Drum lung şi greu în prag de iarnă,drum ce nu le-a ştirbit dorinţa de unire a tuturor românilor. Unde au dormit şi ce-au mâncat, doar cei plecaţi ştiau. În traista cu merinde se afla nelipsita slănină şi pâine. Au dormit pe la casele de români din satele prin care au trecut şi tot acolo şi-au odihnit şi caii.Au luat cu ei dorinţa celor ce nu puteau participa. La Alba Iulia era o mare de oameni dar ei doi nu s-au despărţit deloc pentru a nu se pierde. N-au putut participa la Hora Unirii dar au văzut-o de pe spinarea cailor, pe care nu avea unde să-i lase în acea mulţime de oameni şi de căruţe. Acolo şi-a făcut prima poză cu calul lui roşu. Cuvântările şi bucuria uniriii-a umplut de fericire şi patriotism. Nimănui nu i-a fost dat de atunci să vadă atâţia români adunaţi a un loc.
Drumul spre casă a durat tot trei zile, în care au povestit celor întâlniţi pe drum şi celor la care au adăstat, despre Unirea cea Mare, despre momentele solemne la care au participat. Acasă au povestit tuturor despre întâlnirile lor cu alţi oameni din zonă, despre faptul că au putut aduce în sufletele lor fericire care să o împartă cu alţii. Unii se aşteptau să vadă scoţând din buzunar un strop de unire. Pentru sat, ei au reprezentat unirea cu toate că majoritatea nu l-au văzut cu ochi buni. Pentru aceste momente va plăti peste două decenii de la cei care n-au uitat. Dar toate acestea la momentul potrivit.
Copil fiind, îmi amintesc de acea poză pe care bunica o scotea din cutia mesei pentru a ne-o arăta. Era un bărbat foarte înalt, subţire, stând cu demnitate pe spinarea calului care îşi lovise crupa tocmai în momentul în care i s-a făcut poza. Câţi au avut şansa să-şi facă poză la Marea Unire?  Puţini. Asta am aflat mult mai târziu. Acea fotografie a rămas uitată undeva într-un sertar, aşa cum şi această poveste a rămas nepovestită până acum. Pe bunicul nu l-am cunoscut prea bine, eram prea mică atunci când a murit, dar îmi amintesc de două cizme de box şi o valiză din lemn care şi-au făcut intrarea pe uşă.
A păstrat în suflet acele momente înălţătoare, iar pe front, în războiul care a urmat a povestit camarazilor lui despre Unire.
      Oare câţi dintre noi am avea curajul să mergem şase zile călare, în prag de iarnă pentru a participa la Unire, sau câţi dintre noi, ne-am îndemna copii la un astfel de drum, doar din patriotism? Prea puţini. Ei totuşi au făcut drumul şi au realizat Unirea.