Aștept vindecarea

Mă doare timpul tăvălit peste mine,
Mă doare bucuria care nu mai vine.
 
Mă doare speranța pierdută pe drum,
Mă doare iubirea făcută azi scrum.

Mă doare veninul din zâmbetul tău,
Mă doare vorbirea cu sensul cel rău.

Mă doare lucirea din ochiul sașiu,
Mă doare neștiința de sunt mort sau viu.



Mă doare ziua pe care-o trăiesc -
Aștept iluminarea de la Tatăl Ceresc!

Aștept izbăvirea durerii viclene
Culcată de veacuri la mine în vene.
 
Aștept iertarea nespuselor păcate.
Aștept vindecarea,  dacă se mai poate…!


Atunci când m-ai făcut femeie

Atunci
când m-ai făcut femeie,
legănată
în turbulența norilor furioși,
pasărea de fier
străbătea aerul
înfrigurat,
ghemuit
pe aripile timpului
agățat de Mont Blanc,
ocrotind viața
ca vulturul
în zboru-i lin
deasupra mării,
punct mișcător
în adâncul azur,
sărutat divin
de căldura țipătului meu
auriu.


 Bolnav de atâta lectură

storurile trase
mă împiedică să văd
cum plouă cuvintele
cum râd sensurile
ascunselor înțelesuri
culcate pe irișii
din grădina craniului
bolnav de atâta lectură
trasă în țeapa destinului
cu spini trandafirii
strecurând frica
de mireasa în negru
așezată în colțul inimii
ascunzând semnele
și înțelesurile
lecturilor
vindecătoare
de nevinovate nevroze


Clipa lui Icar

așezat
pe-o aripă de nor
irisul odihnește
clipa lui Icar
pierdutul în nemurire
în universul rece
unde trecutul
e mai frumos
decât prezentul –
trăirea în amintire
încă mai doare


Colț de toamnă

peste ruine
dansează cuvintele
în mine
ca ielele,
ploaia plânge
în căpițe,
peste dealuri de dorințe
cu fetițe în altițe
în hamac;
cal porumbac
zboară zmeu
mai mereu
peste capul meu
întomnat


Darul lui Dumnezeu

În fulgerări de aer,
tril de privighetoare
și parfum de roze
ai răsărit
crin imperial
în grădina inimilor
nerăbdătoare să te îmbrățișeze
învăluindu-te cu dragostea lor
mai bogată
cu un surâs îngeresc,
copil minunat,
Dar al lui Dumnezeu,
tu, Adya!.


Desculță printre maci

Desculță printre maci
sărut umbra
plecării tale
în lanul infinitului.

Sub umbra de lotus
s-au culcat amintirile
obosite de atâta reluare.

În căutarea sinelui
joc alba-neagra
cu zarurile destinului.


   Luna florilor

În luna florilor,
cu cei șapte ani de acasă
copilul
intră în clasa zero
a drumului spre întregire.
Zilele,
delicate flori de cireș,
se înnobilează  
cu înțelepciunea anilor
alunecați pe gheața Timpului
 - cămătar avar.
Ca ielele, amăgesc
rotata lumină,
bogată,
senină,
răsucind albe speranțe,
roze iluzii,
până într-o zi
când copilul eter devine,
plătind înmiit
timpul scurt trăit.