Bătrânul stătea pe prispa casei, la umbra unor salcâmi la fel de bătrâni ca şi casa în care locuia, într-un cătun la o depărtare de aproape doi kilometri de sat. Cătunul se afla la confluenţa a trei sate: Eriu Sîncrai, Ady Endre (fost Mecenţiu) şi Ghirolt, sate care poartă amprenta trecerii peste ele a regimului austro-ungar.
       Pe la amiază, soarele îşi făsea loc printre salcâmi, cei câţiva pruni şi caişi ce-şi lăsaseră crengile în jos de rodul bogat. Îşi mângâia piciorul amputat, gândind la vremea când nimeni nu era în jurul lui să-i ceară ajutorul, decât nevasta şi fiica lui, Iduş. Acum  era un vacarm de nedescris iar amiezele cu greu se putea odihni de chiote şi mirosuri de mici şi cârnaţi prăjiţi. De ceva vreme, se descoperiseră aproape de casa lui, ape sulfuroase. Forările începuseră prin 1965 dar cum nu găsiseră nici o rezervă de petrol importantă şi-au extins aria până în acest cătun care nu avea mai mult de 5-6 familii venite în zonă în timpul foametei din 1921 şi a crizei care s-a instaurat mai târziu. Lângă casa bărtânului Ivacsony s-a găsit cea mai mare rezervă de apă termală sulfuroasă din zonă. După câţiva ani aici s-a construit un ştrand destul de rudimentar care era compus dintr-un bazin, o încăpere lungă ce adăpostea zece cabine de baie fiecare cu câte o vană un grătar pentru picioare şi un cuier. Pentru locuitorii celor trei sate la a cărei confluenţă a fost amenajat ştrandul, era o adevărată comoară. Ulterior s-a mai construit un bazin mai mare, care din păcate nu a apucat să funcţioneze prea mult, împreună cu celelalte construcţii au fost abandonate dar până atunci locuitorii s-au bucurat de puterea apelor tămăduitoare.


         Imediat după 1970 când au fost construite şi date în folosinţă acele bazine, lumea a început să prindă interes şi cu fiecare duminecă tot mai mulţi veneau din satele învecinate. Locul era ca o gură de oxigen pentru locuitorii din preajmă altfel neavând posibilitatea să plece la staţiunile care se aflau mai departe la Marghita, Tăşnad, Felix etc.
       Fiecare duminecă sau zi de sărbătoare din timpul verii era pentru ei deosebită. Dacă pentru cei de la oraş a bea o bere a mânca mici sau îngheţată era ceva obişnuit poate chiar banal, pentru ei era un privilegiu. Bunătăţile se aduceau din Tăşnad care era la cca. 18km.de sat iar dacă berea şi îngheţata ajungeau reci era o mare minune. Îngheţata ajungea aproape topită iar berea, care se dovedi a fi totdeauna puţină, era şi ea destul de caldă. După apa fierbinte din bazin era cât se poate de evident că aveau nevoie de ceva rece.
       Toate aceste mirosuri trebuia să le suporte bătrânul ce stătea mai mereu pe prispa casei. Fiind singur, îşi mai alina tristeţile cu câte o bere oferită de cei câţiva cunoscuţi care-i mai rămăseseră. Nevasta îi murise iar fata se măritase în sat şi-i aducea de mâncare când avea nevoie căci bătrânul se descurca cu cele câteva găini şi un porc ce-l avea în curte. Fără un picior se deplasa mai greu dar se obişnuise căci rămăsese fără el încă din timpul războiului. Rememora des acele momente care i-au schimbat viaţa pentru totdeauna. Se născuse în perioada primului război mondial şi venise împreună cu părinţii pe aceste locuri când viaţa nu le mai oferea acolo nimic. Aici îşi încropiseră părinţii o gospodărie, luaseră pământ departe de sat că era mai ieftin şi tot în această casă îşi făcuse şi el la rândul lui o familie.
      Povestea vieţii lui nu era una obişnuită dar nu a fost singurul care a pătimit în acele vremuri căci războiul nu scutise pe numeni de la necazuri şi nevoi. Când românii împreună cu ruşii au întors armele împotriva armatei germane, pe acele locuri s-au abătut şi soldaţi ruşi care au furat din gospodării tot ce era de mâncat şi de băut mai ales. În acea perioadă el se găsea acasă fiind rănit în război şi lăsat acasă pentru o perioadă numai că proverbul „de ce fugi în spate duci” s-a adeverit şi-n cazul lui. Într-una din zile s-au abătut pe la casa lui nişte ruşi care erau în trecere cu frontul pe acolo. Casa fiind izolată de celelalte a fost foarte la îndemână pentru ei să-şi pună planul în aplicare. I-au cerut băutură şi mâncare şi cum nu avea de niciunele l-au chemat afară iar acolo neacceptând un alt refuz l-au împuşcat de mai multe ori în picior până i l-au zdrenţuit de tot. Nemaiputând fi salvat a trebuit să-l amputeze. Cine putea fi tras la răspundere în caz de război? Se pare că totuşi nu era atât de sărac pe cât voia să pară dar faptul că ruşii şi românii au întors armele împotriva fraţilor lui, conştientizând că Ardealul nu va fi a lor, a încercat o ultimă confruntare din orgoliu. Frontul se dusese mai departe iar prin satele străbătute orgiile au continuat.
       Bătrânul poveşte acum durerea lui fizică şi morală prin care a trecut, celor care aveau timp să-l asculte căci tentaţia de a face o baie şi a bea bere era mai mare.  Ca o ironie a sorţii  de pe prispa casei îi apărea în faţă o tablă mare pe care erau scrise proprietăţile apei cât şi bolile ce le poate vindeca ori ameliora dar cine mai putea să-i vindece lui sufletul?