Volumul de versuri Eu nici în moarte n-am să pot muri de Vasile Muste (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018) este un urlet de durere al iubirii.
    Așa cum manuscrisul din Numele trandafirului de Umberto Eco aduce moartea celor ce îl ating fără a fi prevăzători, așa și această carte transmite durere la cea mai ușoară atingere cu privirea, prin iubire neînțelegându-se aici doar viață, ci și moarte, cele două înstăpânindu-se pe câte un teritoriu din ea, fără a fi mulțumite cu întinderea lui, ci încercând întruna să muște din partea celeilalte („de multă vreme / nu pot trăi / și nici muri fără tine”).
    O poveste de dragoste deplină (preaplină chiar), fără menajamente, cu transfer de inimă și viață dinspre El spre Ea și viceversa („viața asta nu mai e a mea / sărută-mă precum m-ai îngropa”).
    Ivită de nicăieri, iubirea crește, crește până acaparează totul în calea sa („tu ai venit întâi și tu ești tot ce mi-a rămas”), alungând copilăria și jocul cu sentimentele ce au supraviețuit până mai ieri  („când vor fi să răsară stelele pentru ultima oară / și mama va uita că voiam să rămân toată viața copil”).


    Ea este Izabel, paronimul lui Isabel din romanul lui Mircea Eliade Isabel și apele diavolului, înger și demon, cu aceeași putere de a dezrădăcina. Căci El devine străin în propriul sat, Coruieni, unde până nu demult se simțea acasă („eu vreau să te rog să-ți lași gândul să / mă însoțească duminica la Coruieni” versus „sunt adesea paradoxal străin lumii în care trăiesc”). Mai mult, casa părintească se distruge încetul cu încetul de dor („casa noastră / de dorul atingerii noastre moare în fiecare zi”).
    Domiciliul se mută la Sighetu Marmației, devenind unul... forțat, dar acceptat („locuiesc la Sighetu Marmației cu domiciliu forțat / dependent de inima ei de gura ei și de alte feline”).
    Izabel este Femeia, aceea ființă ce iubește și se lasă iubită dincolo de orice sentimente și senzații, până la limita absurdului și suportabilului („tu ești mai mult decât femeie / tu ești Femeia”), știindu-se și simțindu-se Regină („adesea când plecai / din patul meu / spuneai / mă simt regină // și erai”).
    Fericirea și durerea merg mână în mână, neputând exista una fără cealaltă („va trebui să-mi dăruiești la noapte / atâta fericire / câtă durere mi-ai provocat”) atunci când iubirea este sfântă („nu pot și nu umilesc viața cu tine e singura / parte sfântă din viața mea”) și atotputernică, nemailăsând spațiu pentru o alta viitoare („inimii mele ce nu va mai iubi niciodată”) și trecând dincolo de pragul morții.
    O inimă bolnavă pare a fi victimă sigură în fața iubirii („inima mea vă va lăsa într-o seară-nstelată”), dar nu se va întâmpla una ca asta, căci nu va muri de la sine, ci de inima Ei („...eu nu voi muri de inimă niciodată // iar de va fi să fie de inima ta”).
    Așa cum afirmam mai devreme, moartea nu va opri iubirea să treacă pe celălalt tărâm: pe de o parte va reda viața persoanei lăsate în urmă („eu voi muri de moartea mea / te va mai ține-n viață / atât cât să mai poți iubi”), iar pe de altă parte va dăinui la propriu, moartea nemaifiind moarte („eu nici în moarte n-am să pot muri”), iubirea rămânând întreagă („te voi iubi nespus în timpul vieții / și după moarte nesperat de mult”), după ce mai înainte va fi fost recunoscută de cei incapabili de a iubi atunci când au fost vii („și dacă mor fără tine mă vor recunoaște / cei ce niciodată nu au iubit pe pământ”).
    În lumea iubirii absolute rațiunea nu-și are locul, oricât s-ar strădui, aceasta fiind subjugată în întregime de sentimente („dacă aș putea aș alege cu simțurile / dar trebuie să aleg cu rațiunea / nu trebuia să vin la tine”), așa cum nu există „happy-end”, autodistrugerea cuplului începând de la primul sărut („ne-am abandonat când puteam fi ok / nu merităm happy-end niciunul”).
    Urma iubirii nu se va pierde, totuși, niciodată, urmând a fi păstrată de-a pururi în poezie („atât cât va dura și poezia / ceva mai mult decât noi”). Dar ca și personajele din Negura de Miguel de Unamuno, El și Ea, aflați la marginea prăpastiei, își cer dreptul la viață („cu fiecare pagină scrisă sunt mai aproape de moarte / trebuie să te eliberez să trăiești”).
    Poezia lui Vasile Muste este un mijloc de probă al unui eveniment existențial.