Despre volumul de versuri Călător prin vremuri trecute de Carmena Felicia Băințan (Editura Ceconi, colecția eCreator, Baia Mare, 2017) se poate afirma, fără a greși, că este unul campestru prin importanța acordată naturii și că emană serenitate prin toți porii, indiferent de situațiile întâlnite.
    Este adevărat, totodată, că acest calm vine de undeva de sus, de la înălțimea unei experiențe de viață și nu este vorba nicidecum de o simplă contemplare fără implicare.
    Chiar dacă există un fior patriotic („Speranțele toate v-ați pus / Să faceți România Mare”), accentul cade pe viață, pe trăire într-un mediu propice desfășurării sentimentelor, care nu este doar un martor tăcut, ci care îmbrățișează strâns iubirea la piept spre a nu-i mai da drumul și spre a o amplifica („De ce să-i mai ascult mereu pe alții, / Și glasul meu să tacă pe vecie / Când fericitul codru iar mă cheamă, / Să-mi mai întindă lumi spre veșnicie”).
    Iar când sărutul atinge pielea iubitei îi răspunde natura, creându-se un transfer existențial („Sărută-mă iubite peste tot / Pe munți, pe văi, ori verzile câmpii / Și-ai să vezi atunci cum plâng / Luceferii pe bolțile târzii”).


    Pentru că iubirea înseamnă de fapt viață, fiind înconjurată întotdeauna de lumină („Sărută-mă sub umbrele vieții / Și să te dărui ei până la fund / Când ochii tăi cuprinde-or universul / Lumina te iubească cu un singur gând”).
    Iubirea și viața sunt sfinte și trebuie trăite clipă de clipă, la intensitate maximă, fiind binecuvântate de Dumnezeu („Viața e cunună sfântă, / Ce-o purtăm în astă lume, / Și ne-ndreaptă spre trăire / Cât timp mai avem un nume”).
    Desigur, există sușuri și coborâșuri, momente când omul ajunge să cunoască fericirea („Și dacă se stinge în noi licărirea / Și apele mai spală lacrima uitării, / Tot mai rămâne să scriem pe răboj / Că viața noastră este – fericirea”), dar și altele când e vizitat de suferință, de pustiire sufletească („Ce risipire în iubire / Ce strălucire în necaz”; „Nu văd nimic în mine / Sunt goală în ființă”).
    Dar cu cât căderea este mai abruptă, cu atât ridicarea este mai vivace („Când prăbușirea-i grea și-amară ca și fierea / Doar ridicarea-i dulce, mai dulce ca și mierea”).
    Dăruirea este întotdeauna deplină, fără menajamente („De-aș fi pădure, iubite, / În iarba din margini să te aștept, / Coasa iubirii să mi te taie, / Apoi să mi te pună pe piept” – De-aș fi pădure, iubite, poem căruia ultima strofă îi aduce suferință, așa cum e și cazul ultimei strofe din poemul Fereastra), omul fiind doar un actor pe scena vieții („Am fost actori în piesa ce am jucat-o prost / Rămânem toți în sală, că viața are rost”).
    Viață care nu doar oscilează între teluric și ceresc, între care este, de altfel, și singurul punct de legătură („Stropul de viață stă prins între lumi, / Cerul și apa-s albastră văpaie”). Viață bine cumpănită de timp, în fiece moment, până la moarte („Însingurați ne așezăm pe boltă / Cu mâna tremurândă ne-alegem câte-o stea / Avem în noi secunda vieții noastre / Și fâlfâiri de îngeri se-aștern pe viața ta”), care nu e decât un alt început („Când cade o stea, urcăm către cer, / În locul ei, din nou, / Stea și destin împreună va crește”).
    Omul trebuie să devină conștient de importanța vieții, Dumnezeu fiindu-i mereu aproape în lupta pe care o duce zi de zi cu diferitele încercări la care e supus.