(Nicolae Vălăreanu Sârbu – Fluturi de trup – Ed. Blumenthal, 2015)

              Întotdeauna când pătrund îndrăznind ca pe o poartă bogată îmblânzită-n trandafiri şi scaieţi, întotdeauna obosesc cum aş urca dealul. Muntele e încă departe şi cîmpia a rămas mult în urmă până la fluviu şi parcă era şi o mare. Dealul acesta e cel mai greu. Pentru că mişc în ritmul obştesc al inimii şi pentru că fluturii iniţiaţi în arta neregularităţii de fapt spun frumosul nativ.
              A-ţi asuma „Fluturi de trup” înseamnă că ţi-ai tatuat pretutindeni în chip de înger nemaivăzut şi care nici nu ar avea cum se vedea. Şi de aceea se petrece nevăzutul cel care chiar nu ar avea cum se vedea. Cum aşa? pentru că sunt invenţii-tatuaje abstracte, nu e coborâtă pielea sub ac, culoarea pătrunde mai ales când se alege din bobi, din seminţe şi uneori din întreguri.
             Dacă a fost vreodată timpul, sigur a fost o jucărie pentru oamenii mari, marii oameni necuminţi; mai repede aş spune că timpul nu există decât în jocurile foamei de timp. Vezi cum copiii au două feluri de timp, unul nesimţit pentru creştere şi altul pentru a locui permanent înlăuntrul său.


             Nicolae Vălăreanu Sârbu se aşează pe „Liniile curbe” ca pe o casă pe apă. Unde întocmai undele cu fizica lor bănuită dansează într-un ritm care excede regulilor de ring, rămânând doar frumuseţea dansului.
             Asta este: „Lângă tine se închide timpul în cerc,/ având mari dubii că nu urcă-n spirală,// gândurile mele se mulează pe liniile curbe/ privindu-le cu admiraţie/ cum toate părţile trupului se rotunjesc.// de parcă se scutură busuiocul,/ împrumuţi din mirosul lui/ şi nurii-ţi saltă-n amonte.// Cad reflexe-n ochii curioşi/ caută secretul care înmoaie inimi/ şi sângelui lumina-i aprinde,/ ca într-un câmp cu maci/ fulgerul.” (Liniile curbe).
            Sincer sunt de acord cu încolăcirea timpului, cât timp nu sunt înlăuntru, cât timp? Însă nu mă văd nicidecum rotunjit nici măcar în gând, fiind chibrit gata de aprindere atunci când starea vremii poate coincide şi cu starea chibritului şi cu starea aprinderii. Însă fulgerul ar rezolva totul, păcat de  cel mai frumos câmp visat vreodată.
             „Rod totul până la os” e o presupunere a totului luat pe de rost. Nu c-ar fi alegere, mai degrabă fatalitate. E un poem norocos, după cum poetul se face-preface norocos... „Uneori/ cioplit în lemnul verde al durerii,/ zăvor cu creste ascuns/ închid hrubele vinului sub deal roditor./ licoarea/ galben-verzuie şi rubinie/ sub impulsul adâncirii divine/ dau cu zaruri peste gânduri nomade,// sub patima cărnii ce nu-şi pune frâu,// Rod totul până la os/ nestăpânit fiind/ cineva mă stăpâneşte prea mult.// Nu stă pe gânduri şi mă foloseşte/ ca pe un vânat norocos.”
             Ce-aş putea să zic, poete prietene, c-aş fi devenit vegetal; nuuu, sunt animalul care sare din copac drept în foc în vânătoarea de propria fiinţă. Aşa, ca tine. Pe care îngerul ce-l mai ţine în frău; dar îl mai şi scapă 
             O porţie de echilibru, asta caut, pentru a fi convins că dincolo de poezia vie şi poetul e viu. Nu-mi ajung trei zile şi trei nopţi de tabără încinsă, unde desigur ne-am pus drept cenuşă-n cap teoria relativităţii, nu, eu vreau argumentul sculptat, şi pare-se că iată-l: „Bisturiul care tăia singur/ nu l-am simţit,/ nici teama pe care o luasem de-acasă,/ devenisem o lecţie de anatomie/ pe care n-o picta nimeni.// Studenţii priveau/ deşi nici asta n-am văzut/ o aveam în subconştient/ şi s-a adeverit ulterrior.” (Lecţia de anatomie).
             Deci, prietene poet, eşti viu? Poezia ta zice că te cunoaşte astfel. Da, măi eşti cât se poate de viu, mai mult decât închipuiţii vieţiciunii.