(Valeriu Valegvi – Calme frenezii – Ed. Scriptor, 1999)

               De mă-ntreabă  careva câte zile are o săptămână, instinctiv m-apuc de numărat pe deşte şi nu prea am chef să mă opresc după marele şapte; e păcat de opt să nu fie, el mai pârlitul de după. Iar nouă, cel care ne este dat nouă… ne-am gândi mai repede la el prin luni şi nu prin zile. Dar iată-l în zile, frumos şi proaspăt cum trebuie să-i şadă bine lui Nouă: "A venit şi a noua zi,/ Sub un cer mărit de vulturi":  "A venit şi a noua zi/ pe nerăsuflate a venit !/ cerul s-a întunecat vântul a irupt/ din coasta Anotimpului urmăritor/ vorbelor le-am cerut să bată, să bată/ cerul s-a lăsat pe vine/ silindu-ne să ne-aplecăm grumazul/ pe umeri adiau proaspeţi fiori de măr!/ împreună ne-am testat lingoarea din tălpi/ cerul s-a mai deplasat puţin spre centrul hipnotic/ şi aşa, în plin târziu, ne-am luat/ rămas bun sub un cer mărit de vulturi".  
               Dacă tot e mai larg cerul cum n-ar fi fost vreodată… Dar de ce despărţire şi nu împreună? O fi ştiind el poetul, în clasificările din sufletul lui. Cerul imens şi lumea devenind mai mică, deci unde ar fi rostul, unde ar putea fi, gândind că ar fi?
              Totul fiind vers, dar aici e rară esenţă : pe umeri adiau proaspeţi fiori de măr ! Recunosc ca fiind un element-construcţie despre care nu ştiu a spune cărei epoci îi aparţine, dar cu siguranţă acea epocă fiind frumoasă!
              Valeriu Valegvi este; să mai zic ceva după este? Bine, atunci: poet : După aceasta, gata, doar poezia mai are dreptul la cuvânt! Şi cu el împreună sunt "Calme frenezii".


              Vă aduc direct dintru şi întru "Înfruptare": "Ţi-am dăruit un miez/ răvăşit de vânturi subţiri/ astfel ţi-am îndreptat atenţia spre trepte/ ce coboară sub piedestalul cristalin/ iar tu în contratimp cu aerul meu boem/ mi-ai întins mâna şi/ nisipuri ce nu cuvântă/ ne-au bruiat punctele de vedere".  
             Adică stai aici şi trăieşte, poţi să şi speri în timpul acesta ! Conştientizează secunda cea scăpată din numărătoarea colectivă… Fii însuţi, desigur în limitele legale ale existenţei, nici cu viteză prea mare şi nicicum pe sens invers. Natura nu iartă construcţiile improvizate, le desfiinţează. Dumnezeu vine mai pe urmă, să consfinţească ceea ce e gata bifat priponit în certitudine având ca bază de calcul tocmai vremelnicia ta.
              Nu este supoziţie, ci lucru confirmat : "Amintirea vine semănând panică": "Amintirea, acest copil furat de gânduri/ vine semănând panică/ printre aceste rânduri chiar acum survolate de privighetoare/ şi nici nu pot privi eşecurile drept în faţă/ nici nu-mi pot imagina o încercare de bilanţ/ mai sunt încă poame de copt în cuvinte ! ".
              Vezi, vezi, vezi ?... Să mai zic o dată pe urmele întâmplatelor cataclismice: După aceasta, gata, doar poezia mai are dreptul la cuvânt! Mă gândeam aşa, nejustificat şi doar crud eufemistic: oare câte feluri de amintiri există ? cu noi, cum am fi noi, dincolo de noi şi desigur înainte de noi.
            Cum e până la urmă cu viaţa… cu asta numita viaţa doar dacă e… "În gura întâmplării, de m-aş fi uitat": "În gura întâmplării de m-aş fi uitat/ mai atent şi cuminte/ căldura vorbelor strânse de vânt/ mi-ar fi-nciripat sufletul// Ehei, în gura întâmplării bolborosesc/ Alpii gândurilor-seminţe nesfârşite/ ce n-aş da să le fiu virgin orizont!" Şi eu, de asemenea! Că doar n-o să te las singurul căruia memotia îi sculptează forme paralele de existzenţă.
            Să zic, să nu zic până la urmă care-ar fi ea urmă… Amintirea e cea care te urmăreşte, te încercuieşte, te prinde. Dar, prietene, poezia e cea care te leagă !