Volumul de versuri al Petronelei Apopei-Ignat (Iubită în albastru, Editura Ecreator, colecția Debut, Baia Mare, 2018) este o dezvăluire a sentimentelor, a trăirilor sufletești, cu o nonșalanță plină de curaj și neprevăzut.
    În economia debutului este firesc să fie cuprinse aici și poeme care să nu se ridice la același nivel valoric cu al celorlalte (de exemplu: Zâmbește, Aurite cuvinte..., Doar tu... ori Numai pe tine, Doamnă), însă dexteritatea și plăcerea mânuirii cuvintelor nu pot trece neobservate.
    În centrul poemelor se află femeia, iubită ori mamă („Femeia-i mamă și iubită / La căpătâiul nopților de mai”), întotdeauna preaplină de iubire și oricând pregătită să o reverse asupra celorlalți, ca o primăvară a (re)învierii („Eu azi arunc din suflet primăvara, / Și-o-mprăștii peste lume, tremurată”; „Arunc din suflet dorurile toate și dornică le-mpart – rotunde sfere”).
    O poveste de iubire perpetuă între bărbat și femeie, izvorâtă din cuvânt, care își are originea, la rându-i, în lumină („la-nceputuri de lume a fost LUMINA, / O călimară din care-a curs CUVÂNTUL”; „Și povestea continuă de veacuri, prin veacuri / Cu noi... și prin noi...”). O lumină divină.


    E o stare de normalitate, prin urmare, ca și cuvintele să fie pline de lumină și căldură, fie că sunt rostite („Mi-e dor să mai vorbim!”; „Omoară-n vis tăcerea! Nu-i de noi!”) ori scrise (sarcină ce-i revine Poetului: „Ca un fulger prin norii ciudați, / Ca o rază prin muguri mirați, / Luminează, Poetule!”).
    Încetul cu încetul, chiar și iubirea devine poem („Putere, căldură-alinare / Și-o taină adâncă-n privire, / Mănunchiuri din raze de soare, / POEMUL NEBUN DE IUBIRE”).
Mai mult, emană lumină, fiind capabilă să alunge noaptea și norii pentru a face loc zorilor și soarelui („Sfărâmă-te, noapte-n bucăți de lumină / Am vrut să sfâșii cu unghiile haina nopții”), dar și să aducă fericirea în sufletul bântuit de neliniști („Am vrut să las lumina în ochii și sufletul tău, / Cu mâna mea dreaptă să îți mângâi poemele, / Iar cu mâna stângă sufletul”).
Adevăratul rost al femeii este, însă, nașterea, înconjurată, și ea, de iubire. Pentru copil și pentru bărbatul ce-i stă aproape („Am luminat când viață-am dat”).
Dacă în romantism semnificația albastrului era de intangibil, imposibil, în poezia Petronelei Apopei-Ignat este de culoare a dăruirii totale de sine, dincolo de orice limită („Atât de sălbatică, tandră și caldă... / Și m-ai iubit dezbrăcată-n albastru...”).
Avem în fața ochilor o poezie caldă, senzuală, sinceră și luminoasă, unde sufletul se dezbracă de taine și de inhibiții spre atentă luare-aminte.