(Llelu Vălăreanu Sârbu – Aburi de vis – Ed. Lindenfeld, 2013)

                Cât o fi de capăt de poveste să fie pe un drum croit ţesut din migdale de suflet primăvăratec întomnit. Acolo unde timpurile se întrepătrund precum cerurile în care zboruri crezute frânte se ridică ameţind reazemul şi baierele frumuseţii. Dacă au fost cândva bariere la trecerea la nivel cu căile dorurilor, acum e liber pentru o asfaltare cu ţârâit subţire ascuţit de greieri.
               „Dincolo de umbre” ar putea fi limpedele dintotdeauna dorit: „Întorc ziua din drum/ şi apoi noaptea/ stăm la o stacană de vin.// Într-un târziu plecăm,/ Ne caută îngerul păzitor,/ dar nimeni nu ştie.// Suntem dincolo de umbre,/ anotimpurile se plimbă pe ţărm/ răstignite de păsări.// Marea se zbate singură,/ ne caută în larg/ şi nu mai suntem.”
               Cât să fie dragostea? Cât de întinsă-n arcul sorţii, încât să vibreze fantastic înainte de a se pierde-ntr-o zvâcnire ochind drept la ţintă veşnicia... E rost de o „Iluminare”: „Dacă-mi poţi citi gândurile/ În clipele tale de iluminare,/ De ce te-ai oprit?/ Ori gândurile s-au terminat,/ Ori nu mai sunt legate de tine,/ Şi le striveşti spre necitire...// Eu îţi citesc buzele/ Şi nu mă înşel,/ O să rămâi pe gânduri/ Şi o să te refugiezi în ele/ Iar eu nu am clipe de iluminare.”


               Am luat înspre foşnire „Aburi de vis” dinspre Llelu Vălăreanu Sârbu. O carte cu rezonanţă magnetică, în care dacă intri o faci pe riscul tău de a te pierde printre crâmpeie de amintiri unele despre lucruri încă neîntâmplate dar care sunt pe cale pentru că sunt necesare minţii cea fără de odihnă în şlefuirea sufletului cu o daltă din lumină.
               Te însoţeşti „Cu fluturii albi”: „Urc în turnurile nopţii/ pe scările de teamă şi mister,/ fiecare treaptă este o iluzie/ cu bătăi în clopotul inimii./ Se văd în depărtare cetăţile de umbre,/ prin care ceasurile îşi cheamă clipele,/ cu sunete plânse sub talpa ierbii./ Pe drumul amurgului mă însoţeşte vântul/ aşază limbi de foc peste sfârşitul anotimpurilor/ şi cântă prin oasele arborilor/ litaniile toamnei.// caut pe străzi zvâcnirile oraşului,/ aud murmurul din rădăcinile ruginite-n adânc,/ cum înalţă miracole răsturnate de frumuseţe/ şi se agaţă de suferinţa neîmplinirii/ deasupra durerii.// Încep să destram alegoria morţii,/ la întâmplare/ în registrele Sfântului Petru/ şi smulg file,/ durerea-mi cade din lâncezeala vieţii,/ sufletul pleacă cu fluturii albi.”
               Rermarc atributivităţile calculate, localizările precise într-un tunel turbionar căruia i-am putea spune alter-viaţă, ori festival existenţial. Finalul acestui poem-furtună este de-a dreptul fabulos, nici pomeneală să mai auzi despre moarte după acesta!
               La atâta concentrare informaţional-senzitivă, ar fi de aşteptat o cât mai îndrăzneaţă cuprindere, undeva la limita conceptului. Şi poate chiar aşa este. Dar undeva tot are loc exerciţiul de sinceritate fără de care am visa şi ne-am aburi şi nimic mai mult decât degeaba... „Alung aşteptarea, sorb sărutul,/ O împreunare frustă înfrânge fricile/ Mă ascund în el când să ies la suprafaţă/ Uşor, leneş ca să nu fugă,/ Îi beau savoarea ca vinul.// Şi mă pierd/ cu totul – un meteor căzut/ în universul tău lacom –/ Doamne, multe nu ştiu” (Multe nu ştiu).
               Ba eu cred că le ştii şi pe acelea, prietene, dar nu vrei să le spui! Dar la următorul foc de tabără al mesei rotunde-n gânduri, le vom povesti de asemenea!