(Valeriu Valegvi – Istorii înainte de marele clic / Histories Before the Big Click – Ed. Opera Magna, 2010)

              Ce s-ar putea întâmpla înainte de faptul întâmplării în sine... asta în cazul în care ar merita ceva întâmplat. Să redefinim deci întâmplarea ca pe o urmărire în trafic a ideilor spumoase. Cum ar fi ceea ce nu este altfel decât înainte de a fi. Şi de ce să nu scrii parabolic din moment ce geometria mai puţin convenţională permite aşa ceva.
              Unde suntem dacă chiar suntem? Aici am putea fi, în „Istorii înainte de marele clic / Histories before the Big Click”. Care fiind îndrăzneala lui Valeriu Valegvi de a trânti uşa cosmologiei gata parafate în moduri savante.
               Iar în afara dimensiunilor? Iar... „Pentru că nu te-ai obişnuit/ Cu marea agonizând la ţărm/ (de parcă flăcău fiind/ floarera soarelui nu-ţi mai ajungea/ nici până la glezne)/ un gând de vendetă/ insinuându-se din largul incert/ dai frâu liber micilor repausuri/ o micile repausuri fericind clipa/ precum vrăbiile iarna luminişurile rare)/ este vremea să-ţi aduni cuceririle/ cu acel zâmbet/ inspirat de apusurile impare” (Este vremea / Cu acel zâmbet – It’s time/ Whith That Time).
               Pentru cine nu este învăţat cu construcţiile hibride din lumi încâlcite de-a binelea, ar trebui scris mai întâi un manual de timp şi un altul de spaţiu. Nu zice nimeni să te arunci de pe planetă, dar pentru orice eventualitate ia-ţi costumul de cosmonaut că nu se ştie!


               Orice fulgerare presupune nevoia de o scânteie; sau n-o fi chiar aşa. Dacă toată ordinea universală nu e altceva decât cea mai cumplită dezordine şi noi hăbăuci suntem în căutarea adevărului precum cruciaţii care au hălăudit sângeros de pomană...
               „Verdelui galbenului / Zâmbetul cioplit - The Green The Yellow / - A Carved Smile” aşa să-i fie: „Verdelui să-i spui/ încetează cu defăimarea/ mugurelui sedus// galbenului să-i spui/ asemenea crivăţului întârzie/ în prag de cărunteţe// fructelor din largul înfuriat/ să le-ntorci faţa/ cu zâmbetul cioplit în sare”.
                Ce să facem când toate par a fi fost făcute... Oare chiar n-avem ce, pe bune? Ce ziceţi de un „Exerciţiu = Prilej de admiraţie / Exercise = Exercise to Show Your Admiration”: „ „Şi pietrele pot să nu plângă”/ spune profesorul cuprins de frenezie/ în faţa celor aduşi în piaţă// cum se călcau pe picioare/ cu gâturile întinse/ (lujere însetate/ de lumină) spre gura lui iuţindu-ţi tirada/ un fel de anotimp să-i mai fi luat în seamă/ un capriciu al clipei să-ţi mai fi oprit din migraţie// „şi pietrele pot să nu plângă?”/ întreba profesorul gutural// cât de curând liniştea se va lăsa/ piaţa se va umple din nou/ cu acei gură-cască în sărbătoare”.
                Prilej de admiraţie pentru ilustra tehnică a improvizaţiei, mult mai importantă decât povestea povestită de dragul povestirii. Cu logica a merge în faţa mulţimii rişti să fii linşat; bine că ai scenarii de rezervă sau mai interesant e când nu ai şi ele se nasc brusc sub nasul curiozităţii colective. Şi a se vedea că este bine!
               Care sunt ieşirile de urgenţă sau şansele din contextul unei rearanjări care ar putea fi sau nu validate?... Încă mai caut prin eventualităţile încifrate tot la al doilea flux şi al patru-şapte-doilea reflux. Unde caut? Dar chiar vreţi să vă spun? Să vă spună Valeriu Valegvi, el mai întâi. Spuine-le, poete care în felul tău de neştiut, ştii să spui!