Primul număr al revistei noastre nu a trecut neobservat. Titlul ei a atras atenţia. O revistă cu acest titlu pare anacronică, mi-au spus câţiva prieteni bine intenţionaţi, pentru că „moda Noica” a dispărut. Trebuie însă spus răspicat că, în primul rând, Noica nu este „o modă”, chiar dacă înainte se vorbea mai mult despre el şi acum mai puţin, iar apoi titlul revistei nu este „Şcoala de la Păltiniş”. Desigur, prin acest titlu, CENACLUL DE LA PĂLTINIŞ, ne ducem cu gândul spre/înspre Noica şi vrem să îndreptăm şi gândul altora spre el, mai ales acum în anul centenarului naşterii sale. Gânditorul, care şi-a petrecut ultimii ani de viaţă sub cetina brazilor de la Păltiniş, merită din plin acest lucru.
Nu vrem să supărăm pe „ucenicii” lui (Am pus ghilimele cuvântului dintr-o obişnuinţă, are un iz arhaic, dar marii intelectuali ce-au învăţat sub supravegherea
– n-am mai pus ghilimele - lui au fost, pe atunci, un fel de ucenici şi astăzi sunt „urmaşii” lui demni, nu-i numesc s-au făcut cunoscuţi şi-i ştie toată lumea.) şi i-am ruga să nu ne certe, că poate nu avem competenţa de a ne gândi la Noica şi am dorit, după puterile noastre, a-l omagia.
Doamne, oare putem spera ca unii dintre ei ar putea să ne ajute la gândul nostre despre Noica? Am putea visa că vor să colaboreze la CENACLUL nostru pe care-l vrem DE LA PĂLTINIŞ? O Şcoală de la Păltiniş a fost, dar un cenaclu poate să fie? Cred că ar putea să existe, dacă acest „cenaclu” are în vedere că la Păltiniş a fost, mai întâi, o Şcoală, şi nu orice şcoală. Emulaţia creatoare s-ar putea menţine în amintirea acestei Şcoli. Sigur că iniţiativa e foarte îndrăzneaţă şi, totodată, riscantă. Dar ne asumăm riscul şi suntem convinşi că merită; aşadar continuam. Nu e nimeni proroc în casa lui, dar sperăm ca dintre „cenacliştii” nostri de azi câţiva vor putea să străbată anii spre glorie prin scrisul lor. Într-o vreme când optimismul e pe cale de dispariţie, avem „nesimţirea” – tot între ghilimele fie scris – de a fi optimişti şi de a crede că valorile adevărate rămân. Trebuie să facem ceva, fiecare după putinţele sale, ca aceste valori să rămână. Noica, trăind şi vremuri maştere, credea la fel. Noi i-am împrumutat optimismul.