Motto: „Eu sunt cel ascuns în tuneluri:
duc dorul de soare
și dorul mă doare” - Tudor Amza

    „Matematica este singura metafizică” afirma cândva Lordul Kelvin. Cu îndrăzneală îl contrazic adăugând că nimic nu se compară cu poezia când e vorba de metafizică, constatare pe care o fac ori câte ori redescopăr acest lucru. E o realitate ce mă lasă în voia cuvintelor, a versurilor ca încet, încet lumea cititorului ce devin să întregească un univers al înțelesurilor pe care le caut și le înțeleg. Minunată clipa, căci asist la un spectacol al imaginației, al realului, al sunetelor „sucite” de un adevăr neștiut până atunci. Metafizic e actul creator... poetic! Și nu numai!!!
    L-am cunoscut târziu pe domnul profesor Tudor Amza târziu ținând cont de multe din datele noastre comune care ar fi putut să ne vină în întâmpinare. Universitar prin definiție, profesor de drept, dar înainte de toate, poet așa cum singur mărturisește în Argumentul volumului său de poezii „Câmpia își revendică altarul” (Editura Lumina Tipo, București, 2018).


    Când poezia ocupă un loc aparte în existența celui care îi acordă prin har timpul cuvenit, viziunile poetice capătă rezonanțe speciale ce întregesc un întreg univers imaginar. Doar așa pot fi duse izvoarele muntelui în plină câmpie, ca ea să liniștească dorul și suferința unui tată ce îmblânzește moartea unicului său fiu prin Versuri și Credință. E un act metafizic dus dincolo de orice nonlimită.
    „An amar şi plin de suferinţi
Pleacă din ograda sufletului meu,
Deznădejdea sprijină pe frunţi
Adevărul care e atât de greu.

Mi-ai luat băiatul, mi-ai luat un frate...
Greu blestem pe mine ca să te mai port,
Du-te în pustie şi rămâi departe
Lacrimilor mele, nu te mai suport.(...)

An proptit pe taina care te goneşte,
Să nu-ţi cadă frunza, e atât de grea...
Du-te-n altă lume, care te doreşte,
Lasă-mă pe mine cu durerea mea!

An sosit la poarta deznădejdii mele
Alungă durerea anului trecut!
Fă-mă, Doamne, bine, dă-mi un cer cu stele
Ca să le înnumăr şi să le sărut! ”
(An amar)
    Metafizica, al cărei obiect este cunoașterea absolută, studierea fenomenelor care nu pot fi percepute cu simțurile noastre, putem adăuga că e acel dincoace și dincolo de ființele noastre care poate face față atât vieții, cât și morții. Când se transformă în versuri, metafizica durerii, metafizica iubirii devin sens, devin poezie!
    Tudor Amza este un poet al câmpiei ce își revendică mai întâi de toate eternitatea prin semnele sale. De la visele împletite în scrâșnetul arșiței, de la tălpile sângerânde ale nostalgiei copilăriei în mireasma salcâmilor, până la dorurile ce devin cântecul plopilor, al nucilor, al merilor, al iernii, al colindelor... câmpia este totul. Este sensul ce transcende imaginea, e obsesia înțelesului, e căutarea, e aventura cunoașterii. Câmpia este partenerul de dialog al poetului, e un alter-ego, e răspunsul, e și întrebarea. Rar poate fi  atâta iubire pentru locul nașterii, al vieții dar și al morții. Câmpia cuprinde lumea toată fără să o confiște, îi conferă libertatea de a fi. Această căutare spirituală nu poate fi făcută decât prin participarea totală a întregii ființe a poetului printr-un demers sistematic al intelectului său găsind soluții salvatoare.

„S-a tot zvonit că-n rugăciuni aprinse
Câmpia mea cu maci sa-ncoronat
În necuprinsul ploilor trimise
Să facă curățenie-n regat.

Că prea mulți arbori părăsesc hotarul
Și-adăpostită-n lemnul crucii sfânt
Câmpia își revendică altarul,
Și, își îngroapă numele-n pământ”
        (Câmpia își revendică altarul)

    Aventura acestei căutări ar fi putut eșua în erudiție dacă ne raportăm la statutul universitar al poetului, însă printr-un gest - l-aș defini romantic - acest univers poetic creat de Tudor Amza este o reîntoarcere la „sursă”, un tărâm unde trăiesc străbunii, părinții, nepoții, Cosmin și suferința de a nu fi. Se dezvăluie astfel o unitate a sinelui ce poartă dorința de a spune, de a mărturisi idealul, de a fi prin cuvinte frumoase, suave, intense făcute legământ.

„Am să te caut în pletele frunzelor
chiar dacă aburii roșii ai dimineții
mă vor ameți.
Am să adun umbrele pașilor tăi
și am să le sărut.
Îmbătat de beția căutării
voi poposi la țărm și voi întreba algele
pe care le-am rănit, mângâindu-le.
Și, dacă nici ele nu mă vor îndrepta spre tine,
am să te caut prin ierburi,
o dată cu soarele...
Când te voi găsi, am să-ți înapoiez povața
și te voi ruga să mă ierți…
Algele rănite am să le strâng în brațe
și cu brațele pline, vom porni mai departe”
        (Legământ)

    Poetul nu încearcă să iasă din timp, dimpotrivă îl ademenește pentru a-l răpi aparențelor și a-l dărui esenței.

„Mi-a înflorit feciorelnic grădina,
Cântări voievodale sub stele,
La streașina crucii unde lumina
Umple potire cu așteptările mele.

Mă dărui plăcerii în brațe să strâng
Logodnicii serilor liniștite de mai,
Când greierii dau petreceri în crâng
Cu păcatele noastre întoarse din rai…

La marginea gândului meu ostenit
Cu arome din spinii-prelați,
Atârnă-n cireșul curând înverzit
Clopotul-suflet al celor plecați.

De aceea, încerc acum prin cuvânt
Să deschid o fereastră spre cerul senin,
Și pe miriștea necuprinsului sfânt
Să construim altarul fiecărui măslin…
În care rădăcina celui plecat
Să fie în rodul câmpiilor vaste,
Și să-l zidim fără nici un păcat
În catedrala credințelor noastre”
        (In catedrala credințelor noastre)

    De cele mai multe ori experiența poetică se confundă cu cea mistică. „Tot ce este vizibil se leagă de invizibil” - afirma Novalis. In acest volum de poezii răspunsul căutat nu e găsit, ci primit printr-o transfigurare artistică, printr-o integrare în taina pecetluită a speranței. O revelație metafizică prin care convertirea senzațiilor duce la o evaziune germinativă.

„Cât suflet în frunze
Și-n gene cât vis?
Prigoană bietelor muze,
Cu lacăt la ochiul închis?

Revino la mine,
Acolo, în colbul întinsului,
La răscrucea dintre mine și tine
Aveam strajă frunza pământului.

La streașina zorilor,
Acolo, vom găsi adăpost
În lăstărișul din sufletul norilor
Ne-om ruga să fim iarăși ce-am fost”
    (La răscrucea dintre mine și tine)

    Când o poezie se naște, ea alungă spectacolul derizoriu al cotidianului. Când o poezie se alătură alteia, ridicolul capriciilor absurde este anulat de realitatea trăirilor tainice. Doar așa se naște inexplicabila înțelepciune a cuvintelor ce vor aduna amintirile.

„Îți anunțai plecarea de hoinar
Spre universul mărginit de ape,
Lăsând aici, ca piatră de hotar,
Un stâlp de lacrimi, răsărit aproape.

Eram în pragul porții de acasă,
Când frunza teilor valsa în vânt,
Se auzea în câmp râzând o coasă
Și iarba-n râsul coasei înnoptând.

Ții minte, eu ți-am dat poruncă:
De supărare, cont să nu mai ții…
Ardeau atunci în vălătuci, pe luncă,
Îmbrățișări crispate de copii.

În liniștea purtată de-nserare
Dantele de reproș ne fluturam:
Tu — dinspre zarea visurilor tale,
Eu — dinspre plânsul meu proptit în geam”
    (În asfințitul tatei)

    Nevoia de istorie, cred, se naște din nevoia de destin. Fiecare din noi îl caută neștiindu-l decât prin muzica unei armonii sau dizarmonii ce construiește sinele și ego-ul deopotrivă. Omenirea se reîntoarce spre trecutul ei, reînviindu-l prin destinul fiecăruia dintre noi. Poezia este armonia acestei reîntoarceri coagulându-ne în iubire, în nevoia de a ști mai mult.
     Poezia lui Tudor Amza are simbolistica ei aparte, poartă în fiecare vers un mesaj, e o lume întreagă pe care o poartă pe umerii săi, în toată trăirea. Sunt o ființă a câmpiei la rându-mi. Iubesc la fel de mult realitatea ei asemeni  autorului. Mă regăsesc în pașii pe care îi face autorul când se îndreaptă cu toată ființa spre respirația pe care o oferă câmpia celor cărora ea se dăruiește. De oriunde aș veni, spre orice m-aș îndrepta, câmpia face parte din ceea ce sunt. Nu mă pot dezice și nici nu aș îndrăzni să o fac.
    Ce dovadă mai mare poate fi în acest sens decât cuvintele unei tinere, Larisa Amza, ce iubește câmpia la fel de mult ca și bunicul său, ca și tatăl său care a plecat prea devreme lăsând câmpia în grija versurilor?
    „În anii copilăriei a fost prinţ în câmpie, zidit în ploi de primăvară şi în amurgul câmpenesc aştepta vântul ierbos şi parfumat al nopţii. Avea plăcerea de a umbla desculţ pe uliţele copilăriei sale, stând culcat în porumb cu privirea spre bolta cerească (...)
Ştiu de la bunicul meu că lizierele de salcâmi din Bărăgan, pe vremea copilăriei sale, au fost tăiate pentru a mări suprafaţa agricolă, acesta descriind momentul în versuri care nu pot fi uitate: „Mi-e dor de liziera veche,/ Cu salcâmii proptiţi în nori,/ Când îi era câmpiei sete,/ Ploua cu lacrimi de cocori”.
 
„Albastrul cerului mă cheamă,
Zburând agale, norii îi auzi
Cum veşnicia lor o pun în ramă,
Să am la ce privi, cu ochii uzi.

Spun Tatăl Nostru gândului de dor,
Privind la cer, cum mama m-a 'nvăţat;
Şi-n suflet îmi aleargă un fior
Legat de fiul meu, curând plecat...

Îmi ard obrajii, muguri în făclii,
La mine-n suflet este viscol mare...
Dacă-i plecat, aştept să şi revii
Înfrunzărit de-un zâmbet pe cărare.
Aşa te ştie tata că umblai,
Ducând povara lunii turmentate,
De când erai copil cu păr bălai
Îţi viscolea în braţele curate.

Dar n-am crezut să mi se-ntâmple mie
Cădelniţând din crengi, copacii goi
Îmi pendulau în plete spice din câmpie
Şi amăgiri în făclii de noroi.

De aceea, cred că cerul sus mă cheamă,
Luându-mă din brazda de câmpie,
Să-mi vizitez băiatul prins în ramă
Şi să-l sarut ca pe-o dorinţă vie”
    (Albastrul cerului mă cheamă)