(Vasile Muste – Eu nici în moarte n-am să pot muri – Ed. Şcoala Ardeleană, 2018)

            De la primul semn e iubire, toate celelalte semne sunt asemenea, iar un ultim semn nu există. Integrala iubirii transcede moartea până o face vie. E de crezut sau doar de visat sau de pătimit? De unde atâtea graniţe, nici măcar una, cel mult câte-o alunecare de teren de unde se revine pe tărâm solid.
             După ce prin literatura română a ultimilor zeci de ani au fost răsuciri în încercări de pronunţare corectă a definitivului existenţial... Numai la Vasile Muste poţi întâlni în această noua sa carte atât-de-categoricul „Eu nici în moarte n-am să pot muri”. Asta nefiind o afişată dorinţă, ci o înrădăcinată certitudine. Aşa cum îl ştiu, poetul vorbeşte atunci când e în cunoştinţă de cauză.
             Mărturisesc că am aşteptat spendida întâlnire festivală-prietenească de la Sighetu Marmaţiei, pentru a avea la îndemână în sfârşit o îmbătătoare binefăcătoare licoare de lectură. Şi a meritat, nici nu m-aş fi gândit să fie altfel,  pentru că veţi vedea de ce: „tu ai venit întâi şi tu eşti tot ce mi-a rămas/ rămâi doar praful şi pulberea vin din adâncuri/ întunecate reci depărtări şi noaptea şi ziua/ ador cuvintele tale/ ce fel de seară a fost şi ce n-a fost/ dacă libertatea nu dă păreri de rău/ libertatea nu te lasă să greşeşti dar/ dacă vrei// dacă vrei pot greşi pentru tine” (la început a fost verde).


             Aici nu este de ales, se întâmplă totul acela făcut ca să fie, îndoielile dispar şi nici c-ar fi avut vreodată urmă, vreme ce dedicarea omului merge până la destinarea în meritată identificare şi poate locui după aceea de la sinele tău la sinele celălalt care defineşte rostul iubirii.
             Dacă pretutindeni se reaminteşte despre echilibru ca despre o precedere necesară unei alcătuiri trainice, în acest impoderabil echilibrul se face de la sine înţeles... „ai putea să fii condiţia necesară şi suficientă/ de ce să fie aşa ne-am ocolit/ ne-am abandonat până când putea fi ok/ nu merităm happy-end niciunul/ cine hotărăşte ce merităm şi ce nu/ noi/ nu cred nu ştiu ce e cu noi gândesc/ la tot ce ne-a adus aici/ cum am lăsdat să se întâmple asta// sunt fascinat de vinul acesta/ crezi că el mi-a dezlegat limba/ sunt încolţită de aceea vorbesc// tăcută o să dai o floare” (sunt încolţită/ o să dai o floare).
              Unde trăieşe poetul... îmi veţi zice că peste tot unde i se năzare, dar hai: „locuiesc la Sighetu Marmaţiei cu domiciliu forţat/ iubirea m-a adus aici şi ea mă va duce-n exil/ când vor fi să răsară stelele pentru ultima oară/ şi mama va uita că voiam să rămân toată viaţa copil// Izabel îmi aduce dimineaţa cheile şi mă roagă să fug/ eu nu pot părăsi domiciul câtă vreme ea e cu mine/ locuiesc la Sighetu Marmaţiei cu domiciliu forţat/ dependent de inima ei de gura ei şi de alte feline” (locuinţa din nord).
              Şi unde dar unde se mai află poetul... îmi veţi iar zice cum parcă era hotărât odată, dar dacă mai apre un hai... „te-am visat ooof m-am îndrăgostit/ sufăr şi vreau să dispară durerea/ nu mai ştiu ce să cred ce să fac/ nu înţeleg de ce nu te pot uita/ măcar pentru câteva zile// mă bucur că sunt în gândul tău/ dacă acolo ai grijă de mine/ nimic rău nu mi se poate întâmpla/ mie sublunarul” (eu locuiesc acolo).
             De fapt, cînd a fost poetul undeva ultima oară, ce e acela a fost ce e undeva şi ultima oară tocmai s-a hotărât că nu e posibil. De aceea, „drumul şi lumea” sunt împăcarea raţiunii cu nevoia de raţiune... „despre iubirea mea de la marginea lumii dintâi/ mărturisesc aceşti brazi lângă care-am trăit/ întotdeauna iubind pe ape pe maluri de iarbă/ femeile floare în pat nelumit// şi toate plecau de întunecări necunoscute/ niciodată oamenilor de pe planeta Pământ/ nu era nimeni să creadă în cele trecute/ în cele ce vor fi şi în cvele ce sunt// tu vie lumină din nopţile mele/ lasă-ţi drumul lasă-ţi lumea şi hai/ fără tine n-aş mai fi fost/ fără mine nu mai erai”.
             Aceasta este o carte a iubirii, pe ea scrie pentru Izabel; eu nu de am de unde şti dacă frumoasa desigur frumoasa cu pricina e pe vreo lume şi pe care dintre ele, sau e pe drum; dar e iubirea şi asta-i tot ce contează. Iar Vasile Muste nu va pleca din iubire indiferent în ce ordine se vor răstălmăci până la a se răsturna toate lumile.
            Drumul e alcătuit din puncte, nu-i aşa, da, câtă vreme există drumul. Şi cine a numărat vreodată punctele, acela doar acela nu a fost niciodată aici deşi l-am mai întâlnit. Pe el omul cu care şezând pe prispa de odihnă dar el fiind de fapt poetul; cu el poetul întocmai omul şezând pe prispa de neodihnă.