(Ioan Romeo Roşiianu, Alina Florica – Scrisori, Ed. ECREATOR, 2018)

              Sunt unii poeţi la care poezia nu începe şi nu se termină, atâta vreme cât ţine viaţa cu respiraţia, cu dinţii, de un exces de iubire. Dar de ce nu ar fi unele poete care intră în rezonanţă cu patosul declarat şi care au propria lor configuraţie în perspectiva aceluiaşi sentiment, poate ceva mai temperat, sau doar împăciuitor să fie, cumva aşezat în direcţia raţionalului chiar dacă acesta nu se întâmplă din pricină de contradicţie în termeni.
              Câtă compatibilitate să fie între ştiut drept învederatul Scrisorilor, Ioan Romeo Ioan Roşianu, şi repondenta ‘scrisoricească’ Alina Florica… În mod clar, ambii se manifestă ca la ei acasă pe tărâmul vast dar selectiv, acela al poeziei; unde trăieşti frumos sau mori la fel de frumos.
              În felul lui magician corespondent, poetul se amestecă până se pierde în iluzoriul purtat cu demnitatea unei singurătăţi aparte, în coada unei realităţi care a fost sau nu a fost; nu îi e deloc lejer, subţire, să trăiască la nesfârşit aceeaşi stare dar croită întotdeauna altfel pe un tipar programatic (ia uite ce-mi veni în cap: precum în ‘Groundhog Day’ – ‘Ziua Cârtiţei’ - 1993). Alternanţele sunt binevenite aici liric, vis-à-vis de etalonarea care defineşte stilul cinematografic.


              Aceasta e câta oară când fac referire la Scrisorile lui Ioan Romeo Roşiianu, pe care poţi să le tot bagi în sertar că ele tot sar afară ca spiriduşii. De aceea să procedez doar spre aducere aminte, desigur în acest context fixat; în intenţia de a lăsa mai mult spaţiu pentru a calcula  asumarea binevenitei Alina Florica. Sau nu. Voi fi echilibrat atât cât se poate pe muchia aceasta interesantă de unde n-am cum să nu cad alternativ.
              De menţionat că, în vulcanismul lui, poetul îşi scrie Scrisorile din orice poziţie, fie aceasta: drepţi, culcat, la stânga, la dreapta, la stânga-mprejur; serios, şugubăţ, circumspect, fericit/nefericit. Dar asta ştie el prea bine, nu trebuie să-l scărmăn eu psihologic, se caută şi singur…
              Mă voi risca în a cita un întreg, deşi în cele din urmă ajungând la marginea colii tipografice, cine ştie pe unde pot nimeri. Deci nu secvenţial, ci doar incipient, iată-l pe poet: “IUBITO, când asistenta voluptoasă mi-a pus perfuzia am avut senzaţia că mi se face infuzie cu viaţă/ că speranţa renaşte-n arterele mele bătrâne că vântul visului se opreşte în inima mea a taină/ credeam că o să se prabuşească peste mine tavanul înalt şi că mă vor strivi amintirile toate/ amintirile din vieţile anterioare le-am uitat sau le-am pierdut la cărţi la drum de seară/ nu mai ştiu ce-am trăit dar am văzut trecându-mi prin faţa ochilor tristeţea şi golul/ femei pe care le-aş fi putut iubi şi femei care m-ar fi putut iubi au trecut a paradă-n surdină/ de după dulapul cu medicamente stătea moartea la panda/ (Mai ştii că atunci când m-a cuprins ameţeala vântul m-a luat în braţe şi zorii mi-au şters sudoarea de pe frunte cu mâneca zilei?)// Aşa a fost, Iubito mirosea crunt a moarte şi-a nesomn în cabinetul rece şi alb/ prin saloane se auzea pustiul respiraţiei de sfârşit insomnia făcea trupului semne cu mâna/ hulpavă moartea stătea şi juca zaruri de una singură dădea în cărţi şi în bobi suflete pierdute/ acul înfipt în braţ mă ţintuia la pat şi chipul tău frumos nu era să-mi aline orbitele goale/ priviri goale de sensuri aveam în dimineaţa aceea şi nimeni/ nu ştia de ce inima bate de una singură şi nesilită de nimeni.// (Mai ştii când durerea m-a trântit la pământ în ceasul nopţii şi/  când te-ai întors să-mi numeri pe degete respiraţiile duse?)// Apoi mi s-a făcut frig ca la marginea lumii ca la naşterea ei mă/ uitam la secundarul ce-mi măsura vieţuirea şoptit/ stăteam chircit în salonul cu vedere la viaţă şi speram să vii şi să-mi mângâi trăirea/ erai departe şi dusă erai iar din pragul uşii ochi hulpavi/  măsurau trupul sfrijit şi dădeau o comandă de moarte.” (Scrisoare de pe patul de spital).
              Să fie acesta răspunsul punctual al poetei, sau din multitudinea de intersecţii, s-a nimerit a fi de asemenea incipient structural… Notă: eu le-aş fi pus faţă în faţă, cum la rându-mi am experimentat astfel de alcătuiri împreună cu o prietenă poetă, vreme de patru volume de poezie. Deci: “Iubite, iată că a sosit ceasul ca să fac popasul/ de a-ți  naște ultima mea scrisoare spre soare,/ unde nimic ne e nou, doar un vag ecou/ ne tulbură anii cei scurși implacabil spre singura moarte/ din singura viață oferită, probabil, pe datorie/ de Dumnezeul grăbit să ne ia rând pe rând,/ pe toți muritorii la cenaclul din ceruri.../ Îmi  înmoi  astăzi penița condeiului meu/ în sângele tău, ca să nu uiți niciodată/ cât de mult te-am iubit în această vâltoare/ a lumii perfide și reci,/ aș fi vrut să mă duci spre niciunde,/ să ne-mpletim trupurile, dar și sufletele-n/ valurile-nvolburate ale mării în singurătate,/ să-mi spulberi toate angoasele mele-nspicate/ de dor călător și să mor alături de tine,/ așa cum Quasimodo zăcea în catedrala măreață/ de la Notre-Dame, alături de iubirea sa unică-Esmeralda,/ îndrăgostită de altcineva...// (Mai știi când ai fost uimit în ceasul acela din noaptea de șoapte/ de zodia noastră comună sub care ne-am ivit în lumină?)// Te iubesc infinit, suavul meu vis fericit și-atât de mult/ mă  doare încheietura zborului meu frânt, dătător/ de cuvânt, aici la țărm de mare și cânt.../ De azi n-o să-ți mai sciu niciun rând ca să-ți/ împlinesc dorința prin care mi-ai spus răspicat-/ ”Nu îmi mai scrie, iubita mea!”/ Oh, dacă ai ști cât am plâns fără tine în nopțile mele/ pustii din odaia-nțesată cu icoane și cărți!/ Chiar acum lacrimi-șiroaie mă podidesc inevitabil/ pe obrajii arși de tristețea  căruntă, rigidă și cruntă.../ Eu o să-mi înșir continuu gândurile mele de dragoste/ pustiită pe coli albe în nopțile grele,/ căci inima mea pârjolită de rele se vindecă/ numai în caste poeme de iubire și viață.../ Mă mai lasă, te rog, numai să-mi fie imens/ dor de tine în marea de gânduri a puținelor clipe/ care mi-au mai rămas,/ ca o lume-ntreagă să vadă că dragostea suferă toate,/ crede toate,/ nădăjduiește toate, căci ea e singura ce nu va cădea/ niciodată  în lumea reclădită din vis...” (Scrisoare despre ceasul popasului greu).
              Cartea o tine în aceeaşi notă fulminantă, nici nu ştii când poţi să iei foc: atunci când o ţii în mână spre citire, sau când tocmai o laşi din mână spre a o lua de la capăt…
              Dialogul poetic de acest fel ar face bine să nu se mai termine; câtă vreme inimile bat şi bat frumos. De nu va fi vreun Nobel pentru literatură, pentru perpetuum mobile tot ce se poate. Chiar aşa: perpetuum mobile în iubire ar merge şi de titlu de volum de poezie?...