Ioan Romeo Roșiianu și Alina Florica au pus la cale o surpriză poetică, și anume volumul Scrisori de dragoste eternă (Editura Ecreator, Baia Mare, 2018), unde suntem introduși în atmosfera unui dialog epistolar inedit, cei doi autori izbutind să se exprime pe două voci ce se transformă practic într-una singură.
Asfel, scrisorile ambilor scriitori sunt de largă inspirație, cu trimiteri la personalități ce au depășit vremea lor, cu aceleași teme mari ca iubirea, curgerea inexorabilă a timpului, comuniunea omului cu natura, cu împrumuturi de expresii [„crucea amiezei”, „terasa cu vedere” (la viață” versus „la mare”), „singura viață avută” etc.] ori chiar a parantezelor [„(Mai ştii că atunci când m-a cuprins ameţeala vântul m-a luat / în braţe şi zorii mi-au şters sudoarea de pe frunte cu mâneca / zilei?)” versus „(Mai știi când ai fost uimit în ceasul acela din noaptea de șoapte / de zodia noastră comună sub care ne-am ivit în lumină?)”]. În schimb, formula „Iubito” a fost înlocuită, firesc, cu „Iubite”.


Totuși, ar fi fost de așteptat ca scrisorile celor doi autori să fi stat față în față, însă aceștia au optat pentru gruparea lor în două părți distincte, ceea ce are drept efect o ușoară scădere a receptivității lor.
Pe de altă parte, trebuie remarcată forța și impetuozitatea scrisorilor Alinei Florica, acestea nefiind cu nimic mai prejos decât ale corespondentului ei. Bunăoară, și aici este o vorba de o iubire unică, irepetabilă, supremă („...șoaptele / albastre din vastele tale poeme de dragoste irepetabilă a bătrânului timp hain...”), completată de credință, ambele fiind un balsam pentru sufletul prins în vâltoarea vieții („Rugăciunile sfinte sunt tămăduitoare pentru sufletu-mi”).
Sentimentul iubirii se transformă, de asemenea, treptat, în senzualitate și carnalitate ca o dăruire totală și completă („am făcut dragoste cu ardoare, / până când surâsu-mi căpătase culoarea ochilor tăi”), cu amintirea tulburătoare a vieților trecute, ca un pod peste timp („...ca să putem închega în poeme / de dor taina eternă dintr-o viață trăită anterior”).
Desigur, fericirea nu este și nu poate fi deplină în toiul iubirii, dar amintirea va dăinui și atunci când sentimentul dispare („Oh, dacă ai ști cât am plâns fără tine în nopțile mele / pustii din odaia-nțesată cu icoane și cărți!”; „Cine-ar fi putut crede că din lucrurile acestea simple se nasc  / eternități de amintiri grele?”).
De altfel, odaia plină de cărți trece, aproape pe nesimțite, din scrisorile lui Ioan Romeo Roșiianu („umbra ta bântuie şi acum prin odaia plină cu tablouri şi cărţi”) spre a se instala, la fel de confortabil, în scrisorile Alinei Florica („Iubite, de pe terasa cu vederea la marea albastră / îți scriu alte și alte gânduri suave și tandre, / pe care eu știu că tu le citești printre rânduri / și-apoi taci nesfârșit în odaia-nțesată cu tablouri și cărți”).
Scrisorile celor doi autori izbutesc, așadar, să formeze un tot unitar, extrem de expresiv, o adevărată oglindă a sufletului celor doi luați atât individual, cât și împreună.