orașul de zahăr

îngerul meu de dantelă stă
de regulă pe umărul stâng
acoperă gaura prin care noaptea
își hăituiește himerele ce ajung să latre
chiar la mine în gând

aprinde apoi lumina
cu jumătăți de cuvânt pe care le culege
de la colț de stradă


pentru că acolo le aruncă unii alții
supărați pe zilele strâmte strâmbe amare
sau îmbrăcate pe dos
dar cu care ies în lume să se fălească

da
am văzut cum oamenii își aruncă cuvintele
unii în alții
sau pe jos
apoi le calcă triumfători și pleacă
mai goi și mai sălbatici

oameni buni ce faceți
strig
dar oamenii dorm când vorbesc
cu ochii deschiși dorm adânc
și se rănesc
rănesc aproape de ei asfaltul casele copacii
tramvaiele pietrele păsările soarele

exact
oamenii care rănesc
dorm adânc
cu fața la peretele vieții

de aceea
îngerul meu de dantelă trece prin oraș
și îmi aduce în fiecare dimineață
resturi de cuvinte din care fac
aceste poeme
aproape bandajate

vă rog
să mă iertați


alb


strigătul a plecat odată cu buzele mele

le-am simțit cum s-au smuls

le-am văzut cum pluteau

dezorientate

au trecut mai întâi prin fereastră

apoi s-au lipit repetat de zidurile care viețuiesc între oameni

am văzut cum își lăsau amprenta roșie

tot mai roșie și mai adâncă

cum vibrează și într-un târziu

neputincioase

s-au dizolvat


hei

întoarceți-vă, strigam


în zadar zbuciumul meu


cine mai e pregătit

gândul să mi-l audă


acum iartă-mă că

am rămas orfană de buze


nu știu cum o să mai sărut tălpile dimineții când

poate tu

prin dreptul ei vei trece

doar să mă vezi


mai ales acum când

sunt

și așa de adânc lipsită

de strigăt



cerul prea sus

în crisalidă fluturele monarh își pregătește ieșirea

n-am să te pot opri și nici
n-am să te pot striga
tu ești întotdeauna mult prea departe
mie mi-a fost dat doar al treilea ochi
cu care să văd rana zilei mâncată de sare
cum crește constant
mi-a cuprins mâinile
fruntea pieptul gleznele
va trece cât de curând în sânge
va inunda strigătul

cum
cum o să îți mai vorbesc atunci
cum o să te mai caut când numai
trecerea ta fierbinte prin mine
doar trecerea
îndoaie oasele de argint ale-anotimpului
asprește cerului Soarele
mă străpunge cu miile de săgeți otrăvite de-aceeași teamă
framântă sub bolta de gânduri
lutul verde al sensurilor

nu cred că mă vezi

se rup din mine tăceri
unele se evaporează încet
altele se-ntrupează-n copaci
și seva lor hrănește cântecul păsărilor călătoare
cu care cred că
o să plec

da
ai dreptate
nimic nu-
i așa

doar cerul prea sus
și-n rest un fluture monarh
care
a și prins
să zboare


cuvintele tale


cuvintele poartă parfumul tău
un amestec sărat de Dor și Lumină
un strop nevinovat de curcubeu
ce-așteaptă înțelepciunea acelei ploi
pe care doar vârsta o mai poate face să vină

cuvintele poartă sufletul tău
fragmente de zbor cu-arcuiri de vioară
mi se lipesc instantaneu de Inimă
apoi de Gânduri
mă dor multpreafrumoasele lor sensuri împletite să-mi fie sălaș
în prag de seară

cuvintele poartă a ta mângâiere
degete fine ce-au învățat conturul lacrimii
de tristețe, să șteargă
și-n loc, câmp de sălbatice flori,
sub ropotul ploii răcoritoare, de vară,
să facă să crească!

cuvintele tale te poartă fierbinte
mă reazem de tâmpla lor
când mi-e dor
și simt că
sunt

lângă
tine


cerc vicios

dorm pe o urmă de întuneric
somnul e doar un șarpe confuz
mi se târăște greoi pe sub piele
mă mușcă cu sete privindu-mă în ochi
fix

accept și
zâmbesc
drogul e încă eficient
devin pradă sigură viselor de porțelan în care
ești tu
dar la care
nu pot să acced

îmi zâmbești depărtându-te tot mai mult
îmi faci cu mâna
la revedere
citesc de pe buzele tale

dispari
iar noaptea mă mai dizolvă încă o dată
în ceașca de ceai
din care mă va sorbi
ziua de mâine
îmbrăcată festiv cu hainele-i de cretă colorată
și
portjartier de dantelă gumată


Fericire


Te-am trăit preț de câteva poeme
aici, la mine - n ograda cu vise a Soarelui
cuvinte respirând clipa îmi izvorau din piele
eram un rug aprins în carnea zilei
dincolo de anotimp, de lume, de prejudecăți, de blesteme.

Te-am trăit preț de-o beție albastră
lichide, stelele-mi inundau orbitele dorinței
trupul cerului își metamorfoza constelațiile
și mă năștea mereu în zodia brațelor tale,
irepetabil.

Te-am trăit preț de-un sărut
așa cum primăvara sărută prin verde de iarbă trupul pământului
așa cum ape învolburate-n furtună
cutremură, înalță, afundă, sfărâmă
corăbii navigându-și destinul.

Te-am trăit preț de-o privire
ochii mei deveniți guri flămânzite,
și
adânc însetate
te-au sorbit
cu toți porii papilelor
te-au redimensionat atât de fidel pe retina sufletului
încât
oricând te-aș putea reda
la fel de întreg
lumii!

Te-am trăit!

Fericită sunt
că acum
viețuiești
în mine!