(Daniela Mărginean – Setea din palme - Ed. Rafet, 2018)

              Priponit cum i-a fost dat în dimensiuni, realul s-a săturat să mai fie chiar atât de real. Se scutură de dimensiuni ca de purici. Îşi demontează chingile cu care a fost. Face încercări de metamorfoză şi îi iese bine. Aşa că gata cu realul care a fost real. Acum asistăm la altceva.
              „Setea din palme” nu trece decât cu exorcizare, nu e bună apa, nici vinul şi nici ploaia şi nici norii. O exorcizare a realului, aşadar, dacă-mi este îngăduit, asta face Daniela Mărginean într-un exces de dezlegare de la orişicare orânduiri ale obştescului.
              Viaţa ta cu tine este extrem de complicată, cea mai complicată. Fără o condimentare straşnică, nu merge. De aceea se poate spune în clar: „singura întâlnire a noastră/ zorii odihnesc în lumină cuvinte/ pace nouă fie// întors în zbor fluturele se pierde// zidurile roase poartă ferestre de flori/ când se surpă în noi/ rugăciune” (lichefierea umbrei pare a fi).


              Încerc să cuprind această imagine dar nu-mi iese, pentru că e mult dincolo de cuprindere. Presupune o vâscozitate a formelor gândirii. Da, frumuseţea există într-un fragmentarium voit, şi ajung să mă îndrăgostesc de astfel de frumuseţe mai grozavă, mai căpcăună decât celelalte ştiute până acuma.
             Sincer? Da’ sincer. Nici nu mai ştiu unde să deschid cartea, că-mi sare din mână. Ce să zici de aşa ceva... „de atâta albastru înverzeşte în mine lumina/ îngeri îmi fac semn cu mâna/ şi-mi lunecă în ochi lumina ochilor tăi/ mă las sedusă de cafeaua fierbinte/ ce mă înghite/ cu toată pofta de tine” (copacii cad cu petalele în cer).
             Şi merg, merg, merg, unde să merg, iată cum „alerg la îngemănarea nopţii cu ziua”: „paşii cunosc istoria scrisului din peşteri/ şi mă poartă în mine ca un alt început// visele peştilor plutesc în mări înghiţite de păsări/ eu stau pe o corabie/ cu aripile întinse ca nişte vele/ să amestec în vânt culoarea cetăţii lăsate în urmă// fără mine sângele meu ar fi gol/ ar trage după el muguri şi ar înverzi/ primăvara care mă trăieşte/ cu toate cuvintele”.
             Nu pot, că nu pot, să reproduc fără a comenta nimic dar nimic: „ce lumină Doamne/ peste moartea ghemuită în sine/ ca o întoarcere în sferă/ ca un legământ de iarbă/ pe glezne flămânde de mers/ din moarte spre naştere/ din piatră în frunză/ din cenuşă în flacără/ ce lumină Doamne” (ce lumină).
             Oare de ce simt că semănăm pe undeva pe aici? Pentru că om semăna, cât om putea...
             Păi hai odată şi spune-mi: cum să aduni toate orizonturile exact pe cheful tău?... Atâta rezonanţă, că nici nu-mi mai trebuie alta, ce să mai auiuresc eu pe aici, Daniela Mărginean, eşti într-un singur fel, al tău, indefinit de adevărat categoric fiind.
             Facilitatea tranzitivităţii, ăsta o fi secretul, de unde până unde, de când până când...
             Daniela Mărginean, cu „Stetea din palme” să ne reîntâlnim în curând şi întotdeauna în Maramureşul tuturor dimensiunilor dispărute reînviate după cum vrem noi!