Se pare că lirica feminină este cu mult mai fecundă în ultima vreme, între cunoștințele mele din viața literară existând mai multe reprezentante ale sexului frumos care cultivă, cu talent și cu sensibilitate, o prietenie mult mai apropiată cu muza Euterpe. Este explicabil acest fenomen, din moment ce sufletul femeii tresare mai ușor atunci când sentimentele, ideile, trăirile afective îi umplu inima și „bat la porțile gândirii”, cerând imperios „veștmintele vorbirii”, vorba poetului.
    Iată că literatura română feminină se îmbogățește cu un nou volum de versuri, O altă dimensiune a sentimentelor, aparținând poetei Daniela Achim Harabagiu  (publicată la din ce în ce mai vizibila și productiva editură „eCreator” din Baia Mare, condusă de poetul și criticul literar Ioan Romeo Roșiianu, un promotor asiduu și pasionat al literaturii române contemporane, un remarcabil și fervent om de cultură), carte a cărei copertă, extrem de inspirată și de sugestivă, aparține criticului literar Florin Dochia. Este a doua sa carte de versuri, urmând după cea din anul 2015, Din lumea trecerii, care s-a bucurat de o bună primire în rândul criticii și, mai ales, al cititorilor.
    Daniela Achim Harabagiu s-a întâlnit cu poezia într-un moment de mare tristețe trăit la plecarea dintre cei vii a unui coleg de liceu, tragedie care i-a inspirat poemul „Prea devreme”.

Deși colegii au primit versurile cu o oarecare rezervă, profesorul său de literatură, Constantin T. Ciubotaru, el însuși scriitor (nepublicat în vremea respectivă din cauza „băieților cu ochii albaștri”), i-a „simțit” sensibilitatea și aplecarea spre lirism, încurajând-o să continue, ceea ce a și făcut, încumetându-se să încredințeze una dintre creațiile sale („Plouă”) unei reviste („Cetatea” din Turnu-Măgurele) abia în anul 1998. Urmează, din ce în ce mai des, colaborări la diverse publicații, multe dintre acestea fiind cuprinse în volumul de debut și în câteva antologii.
    Titlul acestui volum, inspirat de un cunoscut volum nichitastănescian, fără ca autoarea să devină un epigon, un imitator fidel al stilului și al tehnicii poetice a celui mai reprezentativ poet șaizecist, revelează multitudinea de fațete a ceea ce se cheamă sentiment, propriu ființei umane și prezent ubicuu al existenței sale.
    Primul ciclu dintre cele două în care este structurat volumul, „O altă dimensiune a sentimentelor”, este dedicat exclusiv dragostei, temă prezentă în toate poemele în care, alături de prozodia tradițională, poeta îmbrățișează tehnica și estetica postmodernistă, prin ironia fină, ludicul, uneori pastișa, prin limbajul simplu sub forma orală și ușor prozaizantă, prin amestecul registrelor stilistice, de la cult/oral, la retoric/colocvial, prin prezența unor referințe culturale, implicând mitologia și literatura universală (Dante, Shakespeare) ori cea națională (Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Alexe Mateevici, Octavian Paler), cultura populară și chiar tehnologia și știința.
    Poeta încearcă să definească iubire, punându-și în mod direct întrebarea „Oare, ce e iubirea?”, răspunsul venind prompt prin constatarea că e o „mirabilă povară”, oximoronul subliniind importanța acestui sentiment în viața omului, ea fiind „dulce ca mierea” sau „mândră” și „Tandră”, chiar dacă uneori cunoaște și momente mai dificile și de aceea „umblă zdrențuită,/de multe ori flămândă”, când unul dintre parteneri nu o mai cultivă (Mirabila povară). Chiar dacă este „otravă dulce”, alt oximoron semnificativ subliniind trăirea perpetuă a sentimentului, „chiar dacă în suflet am să am numai venin”, fiindcă este „odor sublim” care o prinde strâns în „chingile” sale (Elegie).
    Iubirea este atât de puternică, încât capătă proporții astronomice, cei doi îndrăgostiți devenind „două planete/stelare, milenare”, sentimentul, „repetabil” pentru cei doi, trăind aprins „pentru totdeauna”, simțindu-se „ca într-un magnific ritual/prenupțial/al unor păsări exotice…” (Acea zi).
    Se întâmplă, totuși, ca, în căutarea dragostei, tânăra să nu găsească drumul spre inima celui îndrăgit, rătăcind pe străzi unde „nu erau indicatoare sau ceva,/semafoare” și, „în fața unui palat”, având „destinul pe post de portar”, destul de glacial și de respingător pentru cineva „cu al sentimentelor gabarit depășit”, fiindcă stăpânul palatului (al inimii către care tinde visul fetei) este „mereu plecat” și „foarte implicat/în realitatea (i)mediată”, ocupat, mai ales, cu „vânătoarea” (de alte fete?) și nu poate răspunde pozitiv dorinței ei (Acces interzis). Dezamăgită că nu și-a găsit sufletul-pereche, tânăra își „contabilizează” sentimentele, constatând că acestea prisosesc la „ieșiri, iubire, iubire, iubire,/nemăsurat!”, pe câtă vreme la „intrări” nu apare decât „niște invidie”, dar, mai cu seamă „mai  multă durere sufletească,/de la cel ce-ar trebui iubire/să-mi dăruiască”(Contabilitatea sentimentelor). Tânăra nu-l poate uita atât de ușor, chipul iubitului apărându-i și „În lumea de vis”, amintindu-și cum, împreună, „duceam cu noi spre zări/în depărtări cu oglindiri albastre/purtând pe buze amprente/de calde sărutări” și, în ciuda „lumii absurde/și pline de întrebări”, au trăit o „iubire păgână și neastâmpărată/ca niște mânji/sălbatici și neîncălecați”.
    Venind din partea tânărului, aceeași dorință înflăcărată de iubire sălășluiește în sufletul său pentru cea adorată, „frumoasă, sfioasă, dar și semeață”, atât de pură, „ca o boare de albastră dimineață”, a cărei iubire îl face să se creadă „un zeu”, căci, ca o „fecioară nebună” sau ca „o femeie păgână,/înadins plăsmuită din carne, oase și vlagă” îi potențează „zbuciumul cărnii”, transformându-i inima într-o „rană deschisă” (Erai). Chiar dacă, pe ici, pe acolo, versificația suferă puțin (mai ales finalurile sunt puțin forțate), ceea ce impresionează la Daniela Achim Harabagiu este expresivitatea  (realizată prin utilizarea sensurilor conotative), figurile de stil (epitetele, mai ales cele ornante și cromatice, metaforele, hiperbolele) dând farmec versurilor în care se sugerează ori se exprimă nuanțat cele mai neașteptate ipostaze ale sentimentului trăit de îndrăgostiți.
    Cei doi tineri refac cuplul edenic care reprezintă absolutul în iubire, astfel că iubita se visează alături de adoratul său, amândoi exprimându-și dorul, precum, în timpuri imemoriale, Adam și Eva, și iubindu-se cu sufletul deschis și „fără regrete” (Căderea în vis). Iată că în inima iubitei răsare soarele, trăind fericirea deplină, starea de extaz produsă de o dragoste cum n-a mai fost alta, căci, ca o „regină păgână,/ne-a vrăjit cu a sa magie/a inimii stăpână”, blagoslovită de cununa de raze selenare, „într-o seară cerească”, căpătând astfel o aură sacră (A inimii stăpână).
    Femeia trăiește plenar iubirea voind ca, împreună cu bărbatul adorat, să se întrupeze într-o singură ființă, văzându-se „femeie să fiu,/a ta,/cu ochii arzând, scânteindu-te”. Atât de împlinită se simte, încât „zâmbesc ca tine,/ca tine privesc, mă încrunt, plâng ca tine/și nu mai știu să fiu eu” (A ta).
El este „omul meu drag/cu chip frumos, de Rege Dac”, căruia îi închină „ramuri de iubire” și îi cere să păstreze în inimă dragostea ei ca într-un „locaș unde fluturii zboară” (Pe ramuri de iubire). Atât de dornică de iubire este, atât de legată de cel căruia i-a dăruit inima, încât așteaptă de la el aceeași dragoste zeiască, eternă: „iubește-mă magnific și chiar nepământesc/cum pe altcineva n-ai mai iubit vreodată” (Iubește-mă!), devenind îngrijorată la gândul că mult adoratul său ar putea s-o uite „cu atâtea ispite în jur mereu”, cerându-i să-i facă sălaș „în cămara din sufletul tău” și să-i împărtășească, și el, cu toată ființa lui, iubirea („Încearcă să simți sentimentul din ea./Simte, zbori și rezonează cu ea”), căci dragostea nu trebuie tratată ca „batistele, banii/sau alte obiecte lipsite de valoare/ce le porți prin buzunare!” (Ai grijă!).
    Și totuși iubirea nu este veșnică, devenind, pentru cea îndrăgostită cândva până peste cap, o amintire plină de tristețe, ruperea legăturii ce părea de nezdruncinat producându-i o stare de jale, de dor, de of, când plânge după „o rază/de iubire și de soare de amiază,/ce-au asfințit mai înainte să răsară” (Ce jale, ce of și ce dor…). De aceea, îi reproșează iubitului lipsa sentimentului și indiferența manifestate de la un timp. Pentru iubita-poetă, această atitudine glacială îi provoacă o criză de inspirație poetică, fapt pentru care el trebuie „să-i dea inima înapoi”, fiindcă „nu ai avut grijă/și n-ai știut ce pot face cu ea” (Et cetera). Și pentru că nu-l poate uita, adresează o rugă fierbinte tuturor forțelor naturii (Adiere), divinității înseși „să-mi dea să gust nectarul,/în care ai picurat doi stropi/din chipul Tău (Rugăciune), ca și mării care poate să-i apropie de inima ei acel „suflet geamăn/ființă stelară,/ruptă dintr-o galaxie amorfă” cu chip „frumos și nobil” de care are atâta dor (Spun mării).
    Ciclul secund, „De ziua dorului și alte zile”, cuprinde poeme cu o tematică diversă, pornind de la destinul omului sortit să trăiască într-o singură existență „14 vieți”, pentru a-și putea împlini menirea de dătător de noi vieți și crescător de prunci, de artist împlinit ca scriitor, pictor, dansator, cântăreț, dar mai ales una în care „să iubească toate ființele pământului”, iar în alta să aducă pacea și înțelegerea între oameni, împletind „cununi de flori/cu care să înconjoare Pământul”, versurile sugerând umanismul poetei, dragostea sa pentru tot și toate ce-o înconjoară, inima sa atât de largă fiind disponibilă pentru iubire, frumos, bine și dreptate. Iubirea de toți și de toate trebuie păstrată „cu sfințire”, numai astfel putând dăinui înțelegerea între oameni și, de aceea, este necesar „să nu mai lăsăm iubirea să moară,/să ținem iubirea de mână,/să stea cu noi împreună” (Să ținem iubirea de mână), exprimând astfel dorința de liniște, de pace, de unitate în gând și în faptă.
    Părinții, mama și tata, satul natal, nostalgia copilăriei sunt tot atâtea teme și motive literare prezente în creațiile Danielei Achim Harabagiu. „Dor de mama” aduce în sufletul cititorului tristețea și dorul de cea care i-a dat viață și care „s-a prefăcut în abur”, astfel că fiica, simțind că-i lipsesc în fiecare clipă îmbrățișările, surâsul cald, „duiosul glas”, își strigă în mod direct durerea („Mi-e dor de tine, mama mea,/te aștept să vii, ca și când ai fi,/aievea, plecată undeva…/atât de dor de tine mi-i…”), având-o mereu în inima sa, moștenindu-i gândurile, privirea și același suflet bun (Ochii tăi, mamă).
    Menirea creației și a creatorului este o altă temă prezentă în câteva poeme, deoarece „cuvintele poetului i-au fost date în dar,/ce vrea cu ardoare să spună, el scrie/ș-a lui slovă rămâne în veci mărturie” (Ce mai au de spus poeții?), chiar dacă, uneori, „năvalnica muză/mă cam fentează/…mă necăjește”. Muza și poetul sunt „tributari unul altuia”, cea dintâi fiind „aerul pe care-l respir/foc și aer”, flacăra ei dăruindu-i creatorului inspirația, „sămânța focului iubirii”, iar creatorul își va dărui ideile, gândurile și simțămintele lui cititorului (Pe aripi de gând). Însuși poemul ce dă titlul acestui ciclu este un imn închinat muzei, căci ea, muza, o însoțește pretutindeni, îi oferă subiecte din natură sau din viața de toate zilele, dându-i „aripi de sticlă” ori o „saltă la stele”, iar poeta își cântă dorul, iubirea de toți și de toate ce o înconjoară.
    Îndrăgostită și pasionată de artă (este și o pictoriță talentată, autoare a peste 100 de tablouri și prezentă la expoziții de profil), autoarea acestui volum iubește, în egală măsură, muzica și instrumentele muzicale, fie că este pianul, la care se interpretează un „dans pentru gânduri și pentru minte”, vioara, al cărui „cântec duios, leac pentru inimă” îi produce „un dulce fior”, naiul, care „ne povestește și doina, și vaiul”, chitara fiind un adevărat „leac bun, pentru toate mădularele” (Ascultă!).
    Daniela Achim Harabagiu scrie pentru că simte nevoia să vorbească celor din jur, scrie pentru a-și salva sufletul, mare, cuprinzător, de tăcere și pentru a-l oferi cititorului, deschis, sincer, plin de frumos, de muzica incantatorie a versurilor. Poezia este un balsam al inimii sale, al preaplinului său sufletesc, și ne este oferită cu emoția celei ale cărei trăiri afective emană sensibilitate și iubire de frumos, cu o largă rezonanță în mintea celui ce-i citește versurile, scrise cu un adevărat respect pentru limba română, pentru cuvântul dăltuitor de sentimente și de credință în adevăr, în bine și în dragoste pentru aproapele său, de oameni, de locurile natale, de țară.
    Cu versificație tradițională sau cu cea postmodernistă, poemele sale subliniază o facilitate a mânuirii cuvintelor în transfigurarea realului în lirism, astfel încât, de cele mai multe ori, creează o poezie suavă a celor mai calde și mai frumoase sentimente și simțăminte umane, alături de cele în care amintirea și nostalgia anilor copilăriei și cu tristețea evocării părinților plecați într-o lume mai bună care reprezentaseră, pentru fiică, „templul”, „întregul” unde s-a împlinit ca „sferă”, simbol al perfecțiunii și al purității.
    Existența umană sub toate ipostazele ei se desprinde din stările sufletești ale poetei care realizează o viziune aparte, încărcată de sensibilitate, a lumii, a vieții omului către care își îndreaptă propriile emoții, prezentate într-o formă clară, dar plină de înțelesuri, într-un limbaj ale cărui elemente vibrează artistic sub semnul metaforei sclipitoare.